În capul pernelor...

Sunt răcită.
Tușesc de-mi sare cămașa pe mine. De fapt nu cămașa, ci pijamaua.
Cred că în nas doi pitici nevăzuți au reușit să dea de un izvor nesecat, ce aduce apă caldă, de habar n-am unde.
Nu-mi pot lua mâinile de pe șervețele. Nu-mi pot cumpăra șervețele destule...

Îmi amintesc brusc de copilărie... În dulap găseam întotdeauna șervețele frumos călcate și așezate teanc. Miroseau a curat și a mama.

Mama, biata de ea, când a auzit că-s răcită a venit pe jos până la mine să vadă cu ochii ei cât de bine mă simt.
Ce bine e să-ți trăiască părinții! Te poți simți copil, ori de câte ori ai nevoie.

N-a stat la mine mult... Doar cinci minute și o îmbrățișare care m-a reconectat cu sufletul și primordialitatea Lumii.
Îmediat în mine s-a instalat o stare de liniște, de împăcare și de bine...
Mi s-a făcut somn... Ce bine e să fii răcită!

Mă așez în capul pernelor și privesc la cald... inconștiența Lumii...

02.02.2017
Oana Denis Rotariu