Intențiile mele sunt preponderent lăudabile și întotdeauna bune.
Asta nu înseamnă că am învățat să fiu zen în orice împrejurare.
Nici nu știu dacă se poate, ori se cade să ating această stare acum.
O să mă gândesc la asta mai târziu.
Ieri m-am necăjit foarte pe cineva, nu contează pe cine.
Încercam să-i obțin suportul într-o problemă care mă apăsa și n-am găsit înțelegere.
Ba mai mult, acea persoană a găsit de cuviință să mă acuze de chestiuni care nu erau conforme cu realitatea și să facă remarci nepotrivite.
Eram pe punctul de a izbucni în plâns, dacă chiar în acel moment nu intra pe ușă cineva care avea ceva de rezolvat cu mine.
Am încheiat conversația spunând că la o proximă situație ca cea de față voi încerca să caut ajutor la un psiholog, că de descurcat oricum trebuie să mă descurc singură, fiindcă până la urmă ăsta e jobul meu.
Discuția în sine m-a indispus foarte tare, chiar mai mult decât ar fi trebuit.
I-am cerut părerea și lui Doamne despre toate cele întâmplate - mereu mă sfătuiesc cu El când nu știu ce să fac.
L-am întrebat de ce oamenii îmi rănesc mereu inima și sufletul, când de fapt eu îi iubesc și am cele mai curate intenții?
Nu mi-a răspuns pe loc, ci abia în dimineața asta, când ședeam împreună cu El la cafeluță...
Mi-a spus că oamenii sunt trimiși pe cale să trezească în mine doar ceea ce am nevoie ca să cresc.
Că ceea ce e lezat intotdeauna e EGO-ul, fiindca numai el poate fi accesat din exterior.
Că sunt singura care are acces la sufletul și inima mea și că mă simt rănită doar atunci când mă identific cu situații și emoții inutile.
A insistat să-mi amintesc întotdeauna că doar El și noi înșine avem acces la însuflețirea din noi...
Am început să plâng în hohote:
”Te rog frumos să mă ierți, Doamne!
N-am conștientizat până acum că ego-ul meu te rănește!
Iartă-mă, Doamne!
De azi înainte mă voi strădui să nu mai fac!”
Oana Denis Rotariu
21.02.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu