Trăim un secol al Cancerelor emoționale, mentale, sufletești... și în cele de urmă și trupești...
Pentru că am pierdut înțelepciunea de a trăi frumos.
Odată cu evoluția tehnologiei, am pierdut pe undeva pe drumul evoluției umane smerenia, încrederea, inteligența emoțională, instinctuală, pe alocuri chiar și cea cognitivă.
Nu degeaba se spune că ”unde-i minte multă e și prostie multă”.
Am găsit rețete de făcut orice: de la rețete de prăjiturele la afaceri de miliarde, rețete de făcut politicieni de renume din oameni de nimic, rețete de făcut savanți din pezevenchi, rețete de făcut doamne din femei obișnuite și oameni din neoameni.
Și aceste rețete de făcut aur din noroi au creat o lume falsă, aparent plină de bunăstare. O lume smintită, plină de nebuni.
Cu cât suntem mai dispuși să ne înghițim veninul vorbelor nerostite și să ne îndrepțăm toate violențele lumii înspre noi, nu înspre cei din jur, cu atât ne vom îmbolnăvi mai tare. Fiindcă mai devreme sau mai târziu furia noastră nemanifestată va trebui să găsească o cale de refulare.
Uitându-ne în jur suntem sau ne complacem în a fi mereu nemulțumiți și lipsiți de recunoștință.
Ne dorim să controlăm viața, pe noi, pe ceilalți și tot ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru.
Ne visăm viața într-un anume fel, care aproape niciodată nu corespunde realității și asta atrage după sine frustrări, agresiune și violență. Și ne deprindem a duce o luptă continuă cu viața.
Dar viața nu e despre luptă. E despre iubire, iertare, acceptare și învățare din experiment...
E o curgere lină dispre și înspre Dumnezeu...
Sau poate fi, dacă o lași să fie...
Dacă nu ne împotrivim nicicum vieții, dacă nu încercăm să controlăm nimic și pe nimeni, dacă nu ne opunem la ceea ce existența ne oferă, dacă nu vom lupta cu nimeni și nimic, viața va curge lin și firesc, într-o coerență sublimă cu divinitatea.
Nu suntem aici pentru a repurta victorii în războaie fabricate artificial de rătăcirile noastre fără noimă și sens.
E cazul să ne înțelepțim!
Să învățăm să accepțăm și să iubim tot ce vine înspre noi, fiindcă nimic din ce e pe cale nu e degeaba acolo. Chiar și boala. Ea n-a venit ca o pedeapsă peste noi, ci ca o consecință a acțiunilor și gândurilor de veșnică nemulțumire.
Măcar în ceasul al unsprezecelea să învațăm să nu mai creem peste tot, în noi și în afara noastră, câmpuri de luptă.
Să ne abandonăm revolta și nemulțumirea! Să îmbrățișăm orice, până și bolile cu iubire. Să ne fie milă de noi și de ele!
Fie-ne milă de viețile noastre!
Dacă nu ne vom împotrivi cu îndărătnicie înțelepciunii divine și iubirii vom putea descoperi că suntem dintotdeauna binecuvântați cu dreptul la fericire. Să nu dăm cu piciorul în el...
Și...
Atât cât trăiești... apucă să iubești!
Și atât cât iubești... învață să trăiești fără frică...
Oana Denis Rotariu
24.03.2017
