Despre zâmbet

Vreau să-ți povestesc ceva...  Ceva despre mine, din mine...

Ce știu eu? Poate într-o zi îți va folosi și ție... sau poate că nu...

Să nu crezi despre mine că mi s-a șters zâmbetul de pe suflet și fericirea din ochi!

Erau acolo încă de când m-am trezit în anotimpul care se numește viață și acolo au rămas în permanență... Ba acum zâmbetul pare și mai frumos decât era înainte...

Da, știu... uneori a fost ușor chinuit, dar nu s-a șters.  Era doar ceva mai schimonosit...

Mi s-au șters în schimb, pentru un timp, doar luminițele din ochi.  Dar numai pentru o vreme...

Era pe timpul când am căzut atât de adânc în mine, că nu știam dacă am să mai pot să mă mai ridic vreodată...

Știi? Atunci când te prăbușești atât de jos, cerul e de mii de ori mai sus ca de obicei, iar nici una din  mâinile pe care le vezi întinse nu ajung acolo, până la tine.

Ești singur într-un hău adânc din care vrei să poți crede că vei ieși...

Dar te simți prea neputincios ca să poți avea îndrăzneala să crezi că vei și reuși...

Toate vocile de încurajare pe care le auzi sunt departe și nu le înțelegi mesajul, iar Cerul e de mii de ori mai departe...

Acolo însă mai ai un alt cer, care ți se așterne sub picioare și te susține să nu cazi.

E cerul tău de vise pierdute, de lacrimi înghețate, de suferințe și deznădejdi, care se întinde ca o oglindă sub picioarele tale și care te sprijină.

Acolo îl găsești pe Dumnezeu.

Oglindește-te în El!

Te va arăta cu mult mai înalt decât ești.

Și-ți va arăta și cât de puternice-ți sunt aripile pe care ți le-a dat ca să zbori în sus... către tine.

Dacă vreodată ai să cazi atât de adânc, nu închide ochii!

Ține-i larg deschişi, ca să poți vedea cât e de frumos Cerul care te susține...

Aveam nevoie să fii tu...

- o poveste obișnuită -

Mergeam zilnic pe drumul care odinioară ne lega destinele căutând în ochii călătorilor un semn de la tine, căutând o figură cunoscută care-mi poate povesti despre pașii tăi, ori poate chiar mai bine despre cum îți mai este, ori ce mai faci...

Nu îndrăzneam să gândesc că aș putea să te întâlnesc chiar pe tine.

Ce-am fi putut să ne spunem? Doar obișnuitele stângăcii de după o iubire destrămată.

Dacă încă se mai iubesc, oamenii obișnuiesc să bată câmpii în timp ce inimile și sufletele lor își vorbesc și se tânguie în continuare, iar privirile se înlănțuie una într-alta, neputincioase.

Și totuși, în ziua aia simțeam o nevoie acută să te văd... aveam nevoie să fii tu unul din călătorii ce treceau pe lângă mine...

Mergeam alene, cu privirea rătăcită în gol, pe drumul pe care altă dată ne țineam de mână, ori mă țineai tandru de după umeri.

Un pic visam la ce a fost, un pic visam la ce va fi.

De o bună bucată de vreme trăiam numai în vis. Acolo era realitatea mea. Acolo se întâmpla tot ce-mi doream eu, fără niciun efort, fără suferință și fără urmări. 

Oare aia să fie realitatea pe care ți-o poți construi singur?

Nici nu te-am observat când ai apărut ca din senin lângă mine și m-ai salutat galant, rece, distant...

Privirile tale albastre îmi sfredeleau smaraldul ochilor... Am amețit...

Nuuuuu... Nu puteai fi chiar tu. 

De unde ai apărut? De unde pungile înegrite de sub ochi? De la nopțile nedormite? De la lacrimile care ți-au prăvălit malurile ochilor?

Erai tu...

Îți căutam în ochi semne ale iubirii pe care ți-o lăsasem , undeva, cândva, în suflet... 

Dar ochii tăi păreau de cleștar, ori de sticlă...  Erau goi... ca un unui mort ambulant ce s-a aventurat să meargă azi pe strada mea... pe strada noastră...

Am servit amabilități:

–        Ce mai faci?

–       Bine.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Cum îți merge?

–       Bine.

–       Pe unde mai lucrezi?

–       Tot acolo.

–       Acum e mai bine?

–       Cum știi.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Ai tăi sunt bine?

–       Da. Mulțumesc lui Dumnezeu!

–       Altceva?

–       Nimic.

Unde s-or fi ascuns toate vorbele ce le pregătisem atent în atâtea repetiții din nopțile de nesomn?

Unde l-ai ascuns pe cel fără de care nu puteam trece zilele dacă nu-l strângeam la piept, dacă nu mă ținea în brațe, pe vremea când dănțuiam iubire, cântam iubire, respiram iubire?

În ce cotlon al sufletului, sau al firii s-o fi băgat semnul învârtirii dintre noi?

Cum de am ajuns doar doi străini obosiți de prea multă tânjeala a sufletelor noastre?

Doi străini care încă se mai iubeau și nu știau, nu puteau sau nu voiau să spună decât cu privirile ceea ce inimile lor știau să-și vorbească fără cuvinte...

Doi străini într-o mare de oameni care priveau indiferenți înspre depărtarea lor...

Agenda zilei de...astăzi...

Astăzi...

Astăzi vreau să ies din balansul suspendatelor gânduri care făuresc închipuiri.

Îi dau voie Universului să-mi umple spațiul de încredere pe care singură mi-l creez peste tot în jurul meu, din centrul ființei mele și până la orizonturile închipuirilor ei.

Mie nu-mi rămâne decât să mă agăț de clipa de față pentru a construi așa-zisul prezent care devine vis cu fiecare clipă care trece.

Oare de ce toate acțiunile mele se transformă în vise trecute și toate dorințele în vise viitoare?

Doar iubirea rămâne...  

Mdaaa... Iubirea e eternă... N-are spațiu, n-are timp... dar mă are pe mine...

SUNT IUBIREA...

Lacrimi îmi scaldă ființa, obrajii și toate vinovățiile știute sau neștiute...

Astăzi dau visele la o parte și acționez în a trăi, a mă bucura și iubi la nivelul cel mai înalt al conștiinței mele de acum...

Aleg să mă legăn în hamacul de nădejde prins de copacii credinței care mărginesc infinitul... și să las liniștea să mă copleșească cu iubirea ei...

Dacă vrei, poți face la fel și tu... Dar doar și numai dacă vrei...

Zi faină să ai!

Mulțumesc, Doamne, pentru viață!  Mulțumesc, Doamne, pentru tot!

Doar atât

Nu mă compara cu o fostă iubire,

Cu o viitoare emoție,

Cu o durere sau vreun dor.

Nici cu o floare sau cu vreun fior

Care-ți trece pe șira spinării

Sau a coloanei vertebrale a rațiunii tale

Care gândește despre mine.

Nu mă compara cu o poezie, cu un cânt,

Cu gura de aer lipsă a sufletului

Gâtuit de emoția de a da cu ochii

De privirea mea.

Nici cu stelele, ori cu luna

Sau cu soarele cu cer cu tot...

Nu-mi compara inima

Cu trăirile uitate sau ițite

În inima ta...

Nici cu vântul ce-ți mângîie

Ridurile îmbătrânitelor dureri,

Nici cu zâmbetul unui fluture

Pe care azi l-ai simțit în stomac

După nu știu câtă vreme

Și pe care nu-l știai amorțit

Între măruntaiele tale...

Nu mă compara cu nimic...

Toate sunt doar cuvinte...

Holograme ale închipuirilor tale,

Ale lacrimilor și zâmbetelor tale cu chip.

Pe mine ai să mă găsești

În spatele tuturor cuvintelor,

În spatele tuturor zâmbetelor,

Deasupra lacrimilor

Și adânc în liniștea

Ce se ascunde

În vidul Universului.

Nu mă compara cu nimic...

Închide doar ochii,

Taci, zâmbește, simte... și-atât...

Doar atât...

Coffee, tea, some thoughts from me... ?

Bună dimineața! 

Cafeaua de azi o servim în tandem...așa încât să aducem din nou optimismul în viețile noastre.

În fiecare zi suntem atât de fericiți cât ne dăm voie să fim.

Te rog să nu-mi sari la jugulară fiindcă am îndrăznit să afirm asta.

Întotdeauna vor exista situații de viață pe care dacă vom avea proasta inspirație le vom numi probleme și le vom privi ca fiind drumuri fără ieșire.

Ele nu sunt decât niște lecții de viață, mai mult sau mai puțin complicate, noi le etichetăm în fel și chip.

Percepția noastră asupra acestor situații, felul cum ne poziționăm noi față de ele ne transformă în fericiți sau nefericiți.

Atitudinea noastră asupra lucrurilor, asupra vieții însăși va face întotdeauna diferența dintre un învingător sau un învins.

Amintește-ți că un optimist are o soluție pentru orice problemă, iar un pesimist o problemă pentru orice soluție.

O zi plină de încredere, îți doresc! Mai ales ție...

O cafea... din cana mea...

Bună dimineața!

O cafea mai altfel, mai nonconformistă.

Astăzi îndrăznește să fii altfel! Altfel decât cel de ieri, altfel decât cel de mâine...

Îndraznește să fii tu cel pe care l-ai ascuns cu dibăcie atâta timp!

Dă-ți voie să ieși la iveală, fără frica de a fi ridicol.

Astăzi lasă zorii răsăritului să-ți curețe privirile ca mai apoi soarele să-ți aprindă luminițele din ochi.

Nu mai aștepta!

Fugi de așteptări cât te țin picioarele! 

Nu mai aștepta nimic de la nimeni!

Momentele de așteptare te duc cu gândul aiurea și-ți fură prezentul. Creezi mai mult timp așteptând, dar e un timp fals, iluzoriu.

Iar așteptările tale în legătură cu persoanele din viața ta au menirea doar de a-ți fura bucuria de a trăi.

Așadar fugi de așteptare, de așteptări, pentru ca ele nu fac decât altceva să-ți fure viața și bucuria de a trăi.

Astăzi învață să zâmbești din nou cu tot sufletul și nu doar în colțul gurii a indignare...

Astăzi propuneți doar să te bucuri și... BUCURĂ-TE!, să iubești și IUBEȘTE, să fii fericit și chiar SĂ FII...

Astăzi propuneți doar să te simți viu și fii! Dar fii viu la maxim...

Crează în jurul tău și-n tine un vid pe care să-l umpli cu iubirea ta...și toate situațiile potrivite vor veni înspre tine...aparent de la sine... 

Zi faină să ai! Să-ți fie bine! Mai ales...ție...