Aveam nevoie să fii tu...

- o poveste obișnuită -

Mergeam zilnic pe drumul care odinioară ne lega destinele căutând în ochii călătorilor un semn de la tine, căutând o figură cunoscută care-mi poate povesti despre pașii tăi, ori poate chiar mai bine despre cum îți mai este, ori ce mai faci...

Nu îndrăzneam să gândesc că aș putea să te întâlnesc chiar pe tine.

Ce-am fi putut să ne spunem? Doar obișnuitele stângăcii de după o iubire destrămată.

Dacă încă se mai iubesc, oamenii obișnuiesc să bată câmpii în timp ce inimile și sufletele lor își vorbesc și se tânguie în continuare, iar privirile se înlănțuie una într-alta, neputincioase.

Și totuși, în ziua aia simțeam o nevoie acută să te văd... aveam nevoie să fii tu unul din călătorii ce treceau pe lângă mine...

Mergeam alene, cu privirea rătăcită în gol, pe drumul pe care altă dată ne țineam de mână, ori mă țineai tandru de după umeri.

Un pic visam la ce a fost, un pic visam la ce va fi.

De o bună bucată de vreme trăiam numai în vis. Acolo era realitatea mea. Acolo se întâmpla tot ce-mi doream eu, fără niciun efort, fără suferință și fără urmări. 

Oare aia să fie realitatea pe care ți-o poți construi singur?

Nici nu te-am observat când ai apărut ca din senin lângă mine și m-ai salutat galant, rece, distant...

Privirile tale albastre îmi sfredeleau smaraldul ochilor... Am amețit...

Nuuuuu... Nu puteai fi chiar tu. 

De unde ai apărut? De unde pungile înegrite de sub ochi? De la nopțile nedormite? De la lacrimile care ți-au prăvălit malurile ochilor?

Erai tu...

Îți căutam în ochi semne ale iubirii pe care ți-o lăsasem , undeva, cândva, în suflet... 

Dar ochii tăi păreau de cleștar, ori de sticlă...  Erau goi... ca un unui mort ambulant ce s-a aventurat să meargă azi pe strada mea... pe strada noastră...

Am servit amabilități:

–        Ce mai faci?

–       Bine.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Cum îți merge?

–       Bine.

–       Pe unde mai lucrezi?

–       Tot acolo.

–       Acum e mai bine?

–       Cum știi.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Ai tăi sunt bine?

–       Da. Mulțumesc lui Dumnezeu!

–       Altceva?

–       Nimic.

Unde s-or fi ascuns toate vorbele ce le pregătisem atent în atâtea repetiții din nopțile de nesomn?

Unde l-ai ascuns pe cel fără de care nu puteam trece zilele dacă nu-l strângeam la piept, dacă nu mă ținea în brațe, pe vremea când dănțuiam iubire, cântam iubire, respiram iubire?

În ce cotlon al sufletului, sau al firii s-o fi băgat semnul învârtirii dintre noi?

Cum de am ajuns doar doi străini obosiți de prea multă tânjeala a sufletelor noastre?

Doi străini care încă se mai iubeau și nu știau, nu puteau sau nu voiau să spună decât cu privirile ceea ce inimile lor știau să-și vorbească fără cuvinte...

Doi străini într-o mare de oameni care priveau indiferenți înspre depărtarea lor...