Vine toamna iar și iară...

Am mai vorbit despre toamnă.

Foto: George Ziakas

E  anotimpul meu favorit dintre toate cele patru anotimpuri preferate ale mele.

Cineva îmi spusese odată că musai înseamnă că sunt o femeie rea și tristă dacă pot iubi toamna cu atâta pasiune.

Hmmm.... ea nu știa sărmana că iubesc toamna tocmai fiindcă stârnește în mine atâta pasiune.

Frunzele care cad îmi împletesc uneori zulufii și-mi îndreaptă privirile către cer.

Cocorii care pleacă îmi înșiră de fiecare dată mărgele de mărgăritar între gene.

Adierea răcoroasă a vântului pe obraji mă inspiră, mă respiră și mă face să mă simt vie.

Închid ochii spre a privi mai adânc în toamnă și ea îmi umple întotdeauna buzunarele sufletului cu esențe de emoții dintre cele mai pure, dintre cele mai inedite...

Foto: card-photo.com

Le strâng la piept și zâmbesc.

Toamna zâmbesc întruna și cu toată ființa.

Îmi stârnește toate simțurile, îmi freamătă toate emoțiile, îmi amestecă și-mi încâlcește toate gândurile spre a gândi nimic...

E anotimpul care-mi deschide larg poarta inimii și mă face să iubesc tot ce trece sau nu trece dincolo de ea.

Toamna e nostalgie, e melancolie, e poezie... Toamna e poveste...

De toamnă mă îndrăgostesc și mă îndrăgostesc de fiecare dată...toamna...  cu fiecare toamnă care vine, mai altfel, mai profund, mai adânc și din ce în ce ...mai târziu...

Mă uit pe geam, mă înfior și simt cum vine ... toamna...

Dumnezeu nu se caută, Dumnezeu se trăiește

Mă bucur.

Zi de zi, ceas de ceas, minut de minut, secundă de secundă, fracțiune de secundă de fracțiune de secundă...

Mă bucur să văd pietrele, munții, câmpiile, apele, iarba, florile, oamenii... 

Oamenii îmi par atât de frumoși !!!

Majoritatea sunt la fel de chinuiți ca mine cea de odinioară, cea căreia i se părea că deține controlul în tot și-n toate, pe vremea când lumea se împărțea în eu și restul lumii.

Pe vremea aceea era tare de greu de trăit. Aveam mereu de dovedit ceva cuiva, mereu de luptat pentru ceva, mereu de înotat contra curentului.

Fiecare cuvânt nelalocul lui mă rănea... de fapt îmi rănea doar orgoliul, egoul, eul închipuirilor minții mele. Dar eu nu știam și sufeream peste măsură.

În timpurile acelea îmi căutam mereu frumusețea pe la saloanele de manichiură, pedichiură, coafură... niciodată în oglinda sufletului meu.

Iar iubirea.... iubirea o sorbeam de oriunde și până la ultima picătură, cu atâta nesaț de ca și cum eram goală de ea întotdeauna... Cu toate astea tot nu mă săturam niciodată să primesc iubire.

Nu știam că mai important decât s-o primești e s-o dai și s-o trăiești.

În vremurile acelea îl căutam pe Dumnezeu fără să-L mai găsesc ca altă dată... 

Simțeam că Îl rătăcisem pe undeva prin ungherele sufletului și totuși Îl resimțeam ca fiind atât de departe de mine.

Și de frică să nu-L pierd de tot i-am vorbit, i-am turuit încontinuu... Și asta chiar dacă nu primeam niciun răspuns.

Acum mă îndoiesc amarnic că El nu mi-a răspuns.

Mai mult ca sigur în timpul acela eram surdă la vorbele Lui și oarbă la toate semnele pe care mi Le tot arăta.

L-am căutat atât de mult că m-am rătăcit și de El și de mine și-am obosit.

Și când am obosit am încetat să mai caut. Am stat într-un loc, nemișcată, rugându-mă neîncetat să-mi arate ce să fac.

Tot ce-am făcut a fost să mă rog. Ore-n șir. Zile-n șir.

Mă rugam să-mi arate un semn. Dar și mai mult m-am rugat să mă facă să văd semnul pe care mi-L arată.

Și mi L-a arătat. Și l-am văzut.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de inutilă a fost zădărnicia zbuciumului de a-L căuta.

Acum știu că El e peste tot pe unde sunt, în tot ce sunt și-n tot ce mă înconjoară.

Altfel cum m-ar fi auzit El pe mine cea care uneori abia mai avea puterea de a vorbi șoptit ?

Cum mi-ar fi ascultat El de fiece dată rugămințile când aproape că nu mai îndrăzneam să le rostesc?

Altfel cum ar putea să-mi primească acum, în fiecare clipă, mulțumirile și recunoștința?

Pe Dumnezeu nu-l cauți, pe Dumnezeu doar îl simți.

Îl trăiești, îl simți, îl iubești, îi mulțumești și te bucuri.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Mai bine altfel decât bine

August 2014

—   Cum ești?

—   Bine.

—   Ma bucur mult!

—   Știi eu... eu sunt foarte supărată pe dinăuntru, dar foarte fericită pe dinafară?

—   Cum adică pe dinafară?  Ești fericită pe-de-rost, încerc eu un spirit de glumă. E o fericire pe care ai învățat să o afișezi tot timpul, dar pe care n-o regăsești în tine?

—   Da.

—   Offf!

—   Tu nu faci așa?

—   NU.

—   Citindu-ți rândurile de pe blog, chiar mă întrebam dacă tu chiar crezi ce scrii pe acolo?

—   De ce întrebi? Nu îți par autentică?

—   Ba da.

—   Atunci?

—   Nu știu.

—   Eu cred mie în sută în tot ce spun şi în tot ce scriu. Tu ai judecat scrierile mele prin prisma percepțiilor tale. Ție ți-e greu să ”te expui” așa cum o fac eu. Tu te ascunzi de lume și de tine în tine.

—   Așa-i.

—   Mai ești supărată pe dinăuntru și fericită pe dinafară, cum spui?

—   DA.

—   Întoarce-te pe dos! Lasă supărarea pe dinafară și fericirea pe dinăuntru. Cerul va lumina peste supărarea ta până o va face să-ți zâmbească și  până va putea zâmbi de la sine. Apoi vei putea să te întorci din nou pe față. Oricum nu va mai conta...pentru că ceea ce se va găsi înăuntru se va regăsi și pe dinafară și nu vei mai putea face diferența.

—   Bine, răspunde cu jumătate de gură, lipsindu-i convingerea... Bine.

—   Iartă-mă, dar în locul tău mi s-ar fi acrit până acum de atâta bine! Iartă-te, iartă, iubește și dă-ți voie să fii autentică... nu bine, doar autentică. Înafară de tine, nimeni nu are sau nu ar trebui să aibă nicio pretenție de la tine. Așa că fii veritabilă și nu te mai obosi să fii într-un fel sau altul.

 

Tot august 2014 :)

—   Bine.

—   (...exasperată) Cum zici că ești?

—   Nu știu...parcă altfel...

—   Mai bine altfel decât bine... Mult mai ”bine”...

Nostalgii

Foto: card-photo.com

Când ai venit, străzii sufletului meu îi era dor de o zi cu soare.

Ai coborât de undeva, din celălalt capăt al viselor, direct în inima mea.

 

Ai dat foc amintirilor, m-ai luat de mână și am cutreierat apoi zările sufletelor noastre, ochi în ochi, simțire în simțire.

O vreme am sărutat vântul, florile, apele, doinele...

Când ai plecat am făcut foc de tabără din iubirile noastre.

Le-am așezat pe rugul neîmplinirilor ascunse în cuvintele neîmpărtășite nicicând, niciunde, nicicui...

Am stat îmbrățișați privind cum scântei din el aprindeau pe cerul sentimentelor nemărturisite... stele...

Multe stele, multe lumini mi-au îmbogățit inima cu ele...

Când ai venit, când ai plecat mi-ai îmbogățit lumea cu stele...

Acum...mi-atât de dor de ele...