Cel mai mult la celălalt iubești...

Dacă-ți vei da voie să fii complet sincer cu tine, vei realiza că ceea ce iubeşti cel mai mult la celălalt e...iubirea ta.

Exercițiu de umilință

Să te simți terfelit

De-a lungul şi de-a latul
Ființei tale
Şi să mai găseşti puterea
De a mai schimonosi un zâmbet

De pe talpa bocancului
Care te-a făcut
Una cu pământul,

Simțindu-ți colbul scrâşnind
Printre dinții strânşi

De durere și de umilință...

Aviz

Prietenei mele, Loreta Atomei, cu drag!

Aviz

Te anunț pe această cale,
Că ai un gând separat,
În aurora boreală
A gândurilor 
Strâns legate
De Cercul Polar 
Al inimii mele,
Veșnic neînghețate
Și mereu prevestitoare
De primăvară continuă
Și fără de...sfârșit.

Unde și când e acasă la români

Pentru un român, acasă nu e un loc, e un sentiment pe care Dumnezeu i-l agață în piept atunci când ajunge acasă.

E mireasma ce-i umple nările și-i freamătă  ființa, e iureșul care-i face ca tot trupul să-i chiuie de fericire atunci când dă binețe fiecărui om pe care-l întâlnește pe orișicare dintre ulițele satului bine bătătorite în inima lui.

E acolo unde parcă nici vântul nu îl  bate ci doar îl mângâie, nici soarele nu îl arde, ci numai îi sărută fierbinte pielea.

Acasă stă în dumnezeirea fiecărui fir de iarbă, în liniștea foșnitoare de la poalele pădurii, în susurul pâraielor ce izvorăsc ape din ochi.

Știe că a ajuns acasă atunci când iarba pare mai verde și-i colorează privirile, râurile îi curg direct prin ființă, aerul îl umple de liniște și marea în loc să fie neagră e mai albastră ca oricând.

Acasă e mireasma suavă a mamei pe care-o poate resimți prin toate ungherele frumos zidite ale templului amintirilor din inima lui.

Nicăieri în lume nu găsești gust ca cel al zamei de găină  din curtea casei de acasă, ori al găluștelor în foi de viță fierte în chiup de lut în gura sobii, ca cel al plăcintelor poale-n brâu, sau al învârtitelor din belșug umplute cu nucă și stafide, ale căror mirosuri îmbietoare sunt menite să-i amprenteze definitiv amintirile cu miros de acasă.

Acasă e fiorul care îl  trezește din nou la viață atunci când buzele îi ating mâna muncită a mamei, e bătaia pe spate plină de mândrie a tatălui, e privirea drăgăstoasă a fratelui sau a surorii mai mici.

E acolo unde fiecare nuntă e mai presus de toate o înlânțuire de tradiții care fac să simtă că merită și are cu-adevărat un loc sub soare și e acolo unde orice procesiune de înmormântare e făcută cu opulență și măreție, pentru ca viața celui care a trecut în neființă să fie celebrată așa cum se cuvine.

foto: http://www.card-photo.com/ 

Acasă e liniștea înmărmurită din jurul mănăstirilor frumos pictate, care rivalizează cu atât de minunat încondeiatele ouă de paște, e în înălțarea cântecelor psalmilor bisericești, e  în spiritualitatea  frunzei care doar acolo știe să foșnească într-un anume fel.

Acasă, dorul e mai dor, doina mai doină, balada mai baladă, poezia mai poezie și duioșia și jalea pot atinge cote maxime în strunele abia acordate ale sufletului.

Pentru un român, acasă nu e un loc, e sentimentul pe care Dumnezeu i-l aprinde și i-l stinge în piept, atunci când ochii sufletului său sunt aburiți de emoția de a fi din nou...acasă.

Cafeluța de dimineață...03.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi o cafea tare și amară, care să ne ducă cu gândul și sufletul către sentimentul compasiunii.

Compasiunea e iubirea la superlativ.
După mine ar trebui să existe pe pamânt școli de trezit compasiunea și universități de iubit aproapele.

Fiecare dintre noi e plămădit din aproximativ același aluat și toți ne confruntăm cu aceleași frici, drame, emoții, trăiri și sentimente...

Să învățăm să ne susținem unii pe alții, să ne mângâiem și să ne lingem rănile la nevoie.

Ne mulțumim uneori să aruncăm în treacăt câte un ”Doamne ferește pe toată lumea” și să ni se pară că am făcut suficient.
Suficient pentru cine? Pentru cei care suferă, pentru noi că nu suferim, pentru Dumnezeul pe care îl invocăm?

Nu e suficient pentru nimeni, din păcate...
Dacă cineva are nevoie de susținerea și suportul nostru să fim acolo, lângă el, exact atunci când stă cu mâna întinsă și cere ajutor.

Pentru că dacă nu ajuți un om când are nevoie, ci doar atunci când vrei tu...ăla nu se mai cheamă ajutor, se cheamă moft.

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Zi faină să ai! Și tu...

Oare?

Oare când te vei trezi
Captiv în privirea mea,
Nu-ți va fi teamă
Că dacă voi clipi
Te vei topi,
În mine?

Definiția poeziei

Definiția poeziei

Poezia e ceea ce se naște în noi      

Când citind doar niște rânduri

Ne punem sufletul pe jar

Ne punem inima...pe gânduri...

Sfântul Nectarie - sfântul sufletului meu

De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă năpădise.

M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.

El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.

E cel care și acum veghează asupra mea și-mi îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care mă rog.

În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca astăzi să vă povestesc toate acestea.

Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare. Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei m-am regăsit pe mine și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.

A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul ăsta.

În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.

Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am propus.

În perioada în care am avut mai multă vreme pentru mine, mergeam doar la serviciu și evitam să ies chiar  foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra mea.

Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în care mă bălăcăream, am început să citesc.

Una din prietenele mele, știind că am evlavie la Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre una din minunile facute de acest Sfânt.

Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.

Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale care în urma multiplelor accidente a rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat  șansă de vindecare. Ba chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.

Înainte de a pleca din America, unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te mult!”

Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață, i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se roage.

Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu putea să miște nimic, nici măcar capul – trupul îi era perfect inert.

Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.

Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.

Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul necesar pentru a se ruga, pentru a se căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul lui credință necesară vindecării.

Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.

Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram de dubiu că ne putem vindeca.

Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic deele, frâiele vieții tale.

Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate, grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.

Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului, bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut și el la urmă mergând pe picioarele lui.

Cei de față plângeau și râdeau în același timp, smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos. 

Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost finalul, ci o întîmplare pe care pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.

Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care îl supăra teribil.

Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând culcat pe spate și neputând face nimic, omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te necăjește!”

În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.

M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

Câteva mențiuni:

1. Poza de mai jos, e făcută când am terminat radioterapia și cu asta întreg tratamentul. M-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.

E o mănăstire de maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost trimise peste tot în lume. 

2. Eram toată arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat tratamentul chimio și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat. Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu repeți greșelile și pentru a doua oară.

Foto: iulie 2012, Mănăstirea Sfânta treime, Eghina, Grecia

3. Știu că nu sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată o frumusețe.

Cu toate astea, toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Cel mai senzual sărut posibil

Foto: http://www.card-photo.com/ 

După mine, cel mai senzual sărut posibil e sărutul unei mâini.

Gestul în sine imi pare sublim, are o anumită noblețe care mă încântă.

Poate pentru că pare desprins din poveștile cu cavaleri, care se așezau într-un genunchi și le sărutau domnițelor mâinile, privindu-le cu multă îndrăzneală, drept în ochi?

Ori poate o fi de vină moliciunea buzelor capabile să-ți atingă pielea într-un fel numai de ele știut, așa încât să-ți zbârlească tot părul de pe tine și să te furnice prin tot corpul, de ca și când te-ar bate briza mării peste pielea arsă de soare?

Câteodată gestul pare a fi unul de umilință, dar care are totuși în el ceva măreț, înălțător.

Alteori poate fi un gest plin de respect.

Sunt mii și mii de moduri de a săruta o mână, cel puțin tot atâtea cât și numărul și felul mâinilor ce pot fi sărutate, dar întotdeauna gestul făcut așa cum se cuvine poate conduce direct la inima aparținătorului.

Și ca să închei într-o notă optimistă, să ne amintim cât de șarmanti pot fi bărbații care sărută mâinile femeilor!!!

În definitiv și la urma urmei, trebuie să înceapă și ei de undeva. 

Pentru că e liniște

Pentru că e liniște

Pentru că marea e mare

Și liniștea e liniște

Cuvintele-s cuvinte

Și judecata-i somn.

Pentru că nemărginirea

Nu începe și nu se termină

Ci doar trece prin sufletul tău

La intersecția dintre infinit și eternitate

Care mereu se află

În drumul care

Vine de nicăieri

Și duce către Dumnezeu.

Pentru că liniștea e liniște

Peste toată eternitatea

Peste toate nimicurile

Peste toate necuvintele

De la început

Acum și pururea

Și-n vecii vecilor

Amin.

Cafeluța preferată...

Bună dimineața!

Astazi, savurează o cafea minunată și dă-ți voie să te bucuri la maximum și să fii recunoscătoare/recunoscător pentru toate.

Poate unii dintre voi gândesc acum : ”Bravos! Ce motive de bucurie am eu ca să fiu așa bucuroasă/bucuros?”

Permite-mi să te ajut cu câteva exemple din care poți alege.

Poți să te bucuri că ai avut șansa de a te trezi și trăi încă o zi spre a descifra miracolul vieții, pentru a te aventura în a trăi noi și noi experiențe, pentru că ești binecuvântată/binecuvântat cu vedere și auz, pentru că ai inimă, suflet și poți simți...chiar dacă uneori uiți că pentru o bună mentenanță și ele trebuie folosite.

Poți să te bucuri și să fii recunoscător pentru că ești sănătos, atât de sănătos cât trebuie, pentru că și boala, dacă o ai, e acolo să te învețe ceva - dacă vei căuta adânc în tine, vei știi ce anume ai de învățat. 

O zi binecuvântată îți doresc! Mai ales ție...

Tu și cu mine

Tu și cu mine

Pentru tine

Eu sunt un gând

Despre mine.

Pentru mine

Tu ești un gând

Despre tine.

Și totuși amândoi

Suntem același gând

Al unui Univers luminos,

Trimis în visul

A doi oameni,

Care pentru câteva clipe

Au uitat cine sunt
De ce sunt...

Ce vor și cum îi cheamă...

Cafeaua de dimineață 30.04.2014

Pentru astăzi o cafea...perfectă. Cum adică perfectă? Adică să fie exact pe gustul tău.

Toată viața mea am fost o perfecționistă, cu tot bagajul de neajunsuri și poveri pe care această trăsătură de caracter le aduce la pachet.

De fapt, aproape toată viața mea, că de ceva vreme mă străduiesc să scap de această meteahnă paguboasă, aducătoare de nimic bun.

Am priceput, în sfârșit, că totul e relativ, toate percepțiile noastre referitoare la absolut orice sunt diferite și că perfecțiunea e doar o caracteristică a închipuirii noastre bogate.

Ceea ce mie-mi pare perfect, e foarte probabil ca ție să ți se pară perfectibil și acest lucru să mă intrige grozav.

Nevoia de perfecțiune obosește. Faptul că mă oboseam pe mine nu era o problemă, doar era alegerea mea, dar îi oboseam și pe toți cei aflați în jurul meu.

Perfecțiunea m-a îndepărtat de oameni, de vise, de idealuri. De câte ori n-am renunțat la ele din teama de a nu fi suficient de bună, de frumoasă, de frica de a nu fi la înălțimea așteptărilor celorlalți.

În mod ironic, nu eram doar la înălțimea așteptărilor mele, care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu așteptările celorlalți.

Și pentru că mă iubește, Dumnezeu, în imensa lui înțelepciune și inteligență, mi-a trimis sumedenie de oameni, întâmplări și situații de viață care să mă dezvețe de acest prost obicei de a căuta perfecțiunea în orice, care să mă determine să mă accept pe mine așa cum sunt și să pot descoperi adevărata perfecțiune în tot ce mă înconjoară.

Am reușit să înțeleg, până la urmă, că totul e perfect exact așa cum este.

Și ce e mai frumos e că odată ce am renunțat la acest beteșug, am început să înțeleg, să simt și să apreciez ce înseamnă de fapt ”mai mult ca perfectul”.

O zi mai mult ca perfectă să ai! Mai ales tu...

Întotdeauna vom avea locul nostru sub Soare, oriunde ar fi el...

Nu contenesc să mă tot minunez cât de sofisticată e natura umană și cât de mult rău știm să ne facem complicând lucrurile inutil.

Mă tot gândesc cât de înțelepți puteau fi bunicii noștri în simplitatea cu care știau ei să trăiască viața.

Chiar dacă am priceput că într-adevar toate filmulețele dramatice pe care singuri ni le proiectăm pe ecranul de la mansardă ne pot face mult rău, atât de mult încât ne pot chiar anihila definitiv, uneori tot mai uit asta.

Am aflat că Dumnezeu ne-a făcut nu pentru a ne distruge, ci pentru a învăța, că fiecare încercare reușită sau eșuată a vieții noastre nu e nici victorie și nici greșeală, ci doar experiment sau lecție de viață.

Fiecare dintre noi are o valoare inestimabilă și ea nu crește și nici nu scade odată cu aprecierile celor din jur, ci numai odată cu dezvoltarea conștiinței noastre.

Iar și iară simt că El înseamnă iubire și atâta timp cât facem totul cu iubire vom avea nădejde că tot ce se întâmplă e spre binele nostru.

Că întotdeauna avem tot ce avem nevoie, atât cât avem nevoie, vom avea întotdeauna un loc sub Soare care ni se cuvine și nu ne rămâne altceva de făcut decât să experimentăm o viață extraordinar de frumoasă.

Nu mă pot sătura să admir cât suntem de frumoși și buni atunci cand iubim.

Sunt recunoscătoare că mi s-a îngăduit să pricep că mai am încă un număr nelimitat de lucruri de priceput!!!

”Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.” - citat din Carl Gustav Jung

Învârtire - iubitului meu...

Învârtire

Atom cu atom

Moleculă cu moleculă.

Emoție cu emoție,

Vibrație cu vibrație,

Învârtite, amestecate,

Decantate, distilate,

Trăite...visate...

Întâmplare - băiatului meu, Rareș, cu imensă iubire...

Întâmplare

Ai apărut, 

Ca din întâmplare,

Atunci când 

Iubirea mea

Avea nevoie...

Să se numească

Cumva...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Dor de tine

prietenei mele Mihaela Lițcan

Mi-am scrijelit

Numele tău

Pe trunchiul

Inimii mele,

Până au început

Să-i înmugurească

Mâini, din ce

În ce mai lungi,

Din ce în ce mai departe,

Până ți-am îmbrățișat inima

Și-am strâns-o atât de tare             

Că am simțit cum bate...

La mine în piept.

Elogiu vieții

Viața...Iubesc viața!!!

O iubesc aproape la fel de mult cât mă iubește ea pe mine.

Au fost momente când ea m-a iubit cu mult mai mult, de mii și mii de ori mai mult decât o iubeam eu pe ea.

Mă trezeam de dimineață cu tot corpul plin de fel și fel de dureri. În fiecare zi experimentam o durere noua, nemaiîntâlnită până atunci, și mă tot întrebam ”Doamne, până când?

Ce ai tu în plan cu mine și oare cum vor sfârși toate astea?”

Stăteam minute în șir în capul patului și nu aveam curajul și nici motivația să mă ridic în două picioare și totuși, la un moment dat o făceam.

Nu știu din ce rațiune, dar o făceam. Probabil că viața îmi dădea imboldul de a mă mișca.

Nimic nu e static în viață și atâta vreme cât ea a constatat că eu încă mă mai mișc, cu toate că nu întrezăresc nimic bun la linia orizontului, probabil că a considerat că e un motiv suficient de bun să merit să trăiesc.

Iubesc viața și pe zi ce trece o iubesc din ce in ce mai mult, mai altfel, mai profund, mereu mai diferit și mai cu încredere.

Iubiți-vă viața - ea va ști întotdeauna să vă arate recunoștință!

Cafeaua de dimineață

O cafea delicioasă care să-ți incite simțurile...

E în puterea ta să faci să vibreze totul în tine și în jurul tău. Ai grijă, asta e ordinea firească...

Odată ce aprinzi lumina în tine, e aproape imposibil să nu se răsfrângă și asupra celor din jurul tău.

Meriți să strălucești indiferent de circumstanțe și împrejurări, indiferent dacă cei din jur pot vedea sau nu, sau îți pot aprecia sau nu strălucirea.

Până la urmă, dacă un orb nu poate aprecia strălucirea Soarelui, asta nu face din Soare o stea mai puțin valoroasă.

Zi faină să ai! Mai ales tu...