Viața e eternă și e una.
E una și e în continuă mișcare,
expansiune.
Și se transformă continuu în statornicia
ei.
Iar noi, cei care experimentăm viața,
suntem de asemenea într-o continuă mișcare și transformare.
Înspre evoluție/involuție... depinde din
unghiul căror criterii alegem să privim.
La începutul lui 2016 mă rugam pentru
smerenie, compasiune și toleranță.
În imensa-i înțelepciune, Dumnezeu mi-a
deschis ochii înțelegerii și după nici două zile deja am conștientizat că nu am
nevoie să mă rog pentru toleranță.
E suficient să mă rog pentru smerenie,
compasiune și pentru acceptare.
E destul să-mi dau voie să iubesc și să
accept tot ce vine înspre mine, să las să se manifeste prin mine orice gând,
sentiment, emoție, non-emoție... tot...
Cu iubire și cu înțelegerea deplină a
faptului că locul a tot ceea ce se manifestă prin mine e la el acasă.
Atunci când reușesc să accepț complet și
cu încredere tot ce vine înspre mine ca fiind spre binele meu, ideea de toleranță
devine complet inutilă și lipsită de sens.
De ce? Pentru că a fi tolerant vine din
lipsa acceptării și presupune înainte de toate existența unui conflict
interior.
Odată depășit acest conflict, la
orizontul înțelegerii va apărea sentimentul de toleranță.
Dacă accept cu-adevărat tot ce am de
trăit, nu mai am nevoie de toleranță pentru că vor dispărea pe loc toate conflictele, toate ”războaiele” și toți
”dușmanii” din jurul meu.
Iar câmpurile de bătaie vor rămâne
locurile unde voi putea experimenta fericită iubirea și viața.
Așa cum va decide El că am nevoie s-o
experimentez.
Fiindcă, până la urmă, nu eu trăiesc
viața, ci viața nemărginită, eternă, plină de potențialitate și fără limite mă
trăiește pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu