Întotdeauna mi s-a părut că trebuie să fiu mai mult decât sunt deja.
Că cei din jur vor să fiu mai altcumva, mai altfel.
Şi m-am chinuit o viață încercând să fac atât de frumos pe cât credeam în gândurile mele că sunt aşteptările celor din jur.
La un moment dat m-am prins că sistemul de referință la care mă raportez e total greşit.
Că dacă mă raportez la nevoile fiecăruia cu care interacționez nu voi progresa, ci voi dobândi doar frustrări şi complexe inutile.
Mergând tot timpul prin comparație cu altul, la nivelul percepțiilor mele, voi găsi cel puțin unul mai bun, sau unul mai prost decât mine.
Şi asta nu va face din mine un om mai bun, ci un om care nu va evolua niciodată.
Fiindcă sistemul de referință al evoluției personale sunt eu însămi.
Iar una dintre măsurătorile de evaluare se referă la gradul de libertate pe care am dobândit-o față de mine şi față de tot ce-mi pare că aşteaptă cei din jur.
Şi acum, căutând o frază de încheiere mă umflă râsul, fiindcă mi-am amintit că tot ce m-am chinuit eu să spun de jumătate de oră, soțul meu o sintetizase mai demult, simplu, în câteva secunde:
"De ce te străduieşti atât de tare să fi altfel? Toți te iubim pentru felul cum eşti acum. Dacă ai fi altfel poate că nu te-am mai recunoaşte."
O zi cum eşti să ai! Şi tu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu