După un moment de liniște.
Scormonești pământul
Din care ai fost plămădit
Dincolo de rădăcinile firii,
Căutând o oază de nepăsare,
Ascunsă poate undeva
Prin mădularele ființei.
Cazi istovit, după un timp,
Pe țărâna de sub
Sentimentele rănite
De închipuirile tale,
Epuizat de inutilitatea
Strădaniilor fără rost.
Chinul te lasă nemișcat.
Rămâi inert, fără gânduri
Fără vise și lipsit de putere,
Pe vârful cel mai înalt
Al deziluziilor.
Nu mai ai putere
Să mai cauți nimic.
La răsărit, la apus,
Miazănoapte, sau miazăzi,
Sus și jos nimic.
Liniște deplină,
Nefiresc de firească,
Lipsită de subtilitate,
De complexitate,
De îndoieli sau încâlceli.
E aici încă de dinainte
Ca tu să pornești
În căutarea ei,
Mult prea tăcută
Ca zgomotul gândurilor tale
Să te lase să-i poți auzi
Absenta-i prezență...
Aici, mult prea aproape
De toate timpanele
Celulelor și necelulelor
Din tine și de dincolo de tine,
Ca s-o poți... auzi...
Suceava, 30.07.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu