Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul

Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul.

Și iubește-ți copilul cu sufletul, nu din vârful buzelor.

Copiii au nevoie ca din când în când să fie certați.

Și totuși e nevoie de mare grijă, ca atunci când îi certăm să nu aducem în sufletul nostru răutate, ură și ranchiună.

Cearta noastră e bine să aibă o conotație didactică, fără aport de animozități inutile ori de energie negativă.

Copilul trebuie ghidat, strunit în sensul evoluției și nu pentru a-i fi nimicit și terfelit sufletul și simțirile.

Și nu din când în când, ci tot timpul, copiii au nevoie de iubire, de tandrețe, de prezența noastră în viața lor.

Și ca de obicei, aceste chestiuni despre care scriu nu vin din povești ci din experiență.

Le-am trăit și le-am experimentat.

În general, în scrierile mele îmi vorbesc în primul rând mie – îmi punctez situații de viață învățate, pe care nu vreau să le uit.

Am fost chipurile promovată la slujbă și vrând să dovedesc că pot și să nu dezamăgesc, mi-am dedicat întregul timp serviciului.

Cu Rareș, unicul meu copil,  aproape că nu mai apucam să vorbesc deloc.

Într-o seară am ajuns acasă pe la ora 21, frântă și epuizată fizic și mental.

Mi-am pus ceva de mâncare, mi-am luat farfuria și m-am dus la TV. Era perioada de dinaintea alegerilor și eram curioasă să văd cum decurg lucrurile.

Altfel, nu mă prea uit la TV - obișnuiesc să pierd vremea la computer și pe telefon, mult  mai mult decât ar fi nevoie.

Rareș a venit și m-a întrebat ceva, habar n-am ce, nu auzisem întrebarea.

I-am răspuns sec: ”Taci!” Voiam să aud ce spune Ponta.

Rareș a început brusc să țipe la mine. Țipătul lui m-a făcut să-mi mut zona de interes și să-i dau atenție.

Nu înțelegeam ce se petrece.

Spunea că s-a săturat, că de o săptămînă întreagă n-am avut niciodată vreme să-l ascult: nici la telefon, nici acasă, niciunde.

Ăsta era adevărul.

Am încercat să mă scuz dând vina pe mârșăviile din politic.

Mi-a răspuns că cei din politic nu sunt responsabili pentru tot ce fac eu, pentru faptul că eu îl neglijez și că vina îmi aparține în totalitate.

Avea dreptate.

Apoi și-a pus capul la mine în poală și m-a anunțat: ”Eu de aici nu mă mișc. Nu-mi pasă de nimic!  Stau aici și o să-mi acorzi atâta vreme câtă am nevoie!”

M-a impresionat. Abia atunci mi-am dat seama ce fac eu cu viața mea, a lui, a noastră...

Strigătul de durere al sufletului lui m-a tras de mânecuță.

Am dat farfuria de mâncare la o parte și am început să-i mângâi părul, fruntea...

Am povestit ce-a vrut el și am rămas așa vreo trei ore.

La un moment dat s-a ridicat și mi-a spus.

”Acum mi-a ajuns. M-am săturat un pic de tine. Acum sunt bine. Mi-e somn! Mă duc la culcare mami. Te iubesc! Noapte bună!”

Am înțeles atunci că în pofida faptului că a crescut, cu toate că a ajuns la înălțimea de 1,90m, copilul e tot copil și pentru a evolua are nevoie de iubire, de atenție și de muuuuultă-multă grijă și tandrețe.

Nu chiar foarte multă.

Doar atât cât să se poată sătura un pic de mine.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!