Ține minte trei cuvinte: "Adio!"

Nu există nicio relație sinceră care să nu fi trecut prin probleme, prin cumpene, prin situații mai tensionate.
Te rog să nu mă contrazici!
Am menționat de la bun început că e vorba despre relații SINCERE.
Aşa, or mai fi pe-acolo una două de leac, care să-ți pară perfecte.
Din exterior toate relațiile par de vis, numai a ta şchioapătă.
Şi totuşi, dac-ai fi o muscă mică şi-ai putea zbura prin casele oamenilor, ai putea vedea că nu curge peste tot doar lapte şi miere.
Noi, oamenii, suntem scenariştii şi regizorii vieților noastre.
Drept pentru care regizăm în mințile noastre tot felul de filmulețe, în concordanță cu ceea ce suntem şi ştim.
Apoi avem pretenția ca toți cei cu care ne întâlnim să intre în pielea rolurilor închipuite deja de noi.
Dar ei au deja alte filmulețe - cele din mințile lor - în care ei înşişi sunt protagoniştii şi încearcă să te coopteze şi pe tine în unul din personajele visate de imaginația lor.
Şi-uite aşa, ne trezim în mijlocul unui conflict de interese, pe cât de caraghios, pe atât de inutil.
Şi dezvoltăm ranchiuni, adversități, negativism, sau şi mai rău, anxietăți şi depresii, direct proporționale cu discrepanța dintre imaginea programată a vieții din mintea noastră şi cea din "realitatea" cotidiană.
Am scris între ghilimele, fiindcă şi realitatea asta e un soi de vis, dar s-ar putea ca asta să nu facă sens pentru noi, până nu trezim în noi conştiința acestui lucru - dacă o vom trezi vreodată...
Aşadar, dacă întâmpini vreodată probleme în relație, nu da bir cu fugiții imediat.
Încearcă să te pui şi în pielea celui de lângă tine, să-i înțelegi bine şi corect nevoile sau smintelile.
Şi fă asta exact din motivul că te deranjează şi suferi pentru ceea ce-ți pare că face el/ea.
Dacă suferi înseamnă că-ți pasă, înseamnă că el/ea contează şi nu ți-e indiferent/ă.
Adu-ți aminte din când în când, că persoana de care te-ai îndrăgostit e încă ascunsă pe undeva pe-acolo, în "străinul" de lângă tine.
Nu abdica!
Rolul relației e ca doi oameni care se iubesc să se tragă din când în când de mânecuță spre evoluția relației şi spre evoluția fiecăruia dintre ei, în drumul spre desăvârşire.
Ține minte!
Relațiile de vis există.
Dar numai în visurile tale şi acolo vor şi rămâne pentru totdeauna.
Pentru că aşa e normal şi fiindcă acolo e locul lor.
În frumosul din tine...

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința...

Alegem gândurile aflate pe frecvența nivelului de conştiință la care am ajuns.
Ele cumva ne reprezintă fiindcă ne dezvăluie nouă şi altora cam pe unde ne aflăm în drumul spre desăvârşire.
Astfel ne integrăm şi ne aliniem în spațiul cel mai potrivit nouă.
Chiar dacă aparent suntem în acelaşi loc, de fapt ocupăm mereu alt spațiu, fiindcă chiar dacă corpul fizic nu ne pare a se modifică substanțial evident de la o clipă la alta, cel mental, emoțional şi spiritual sunt într-o continuă transformare.
Asta doar dacă se lucrează în acest sens.
Cu trupul practicăm exerciții fizice, cu celelalte corpuri liniştirea minții, meditații, respirații, rugăciune...
De aceea, dacă suntem atenți, gândurile ne pot vorbi despre noi, iar dacă suntem într-o stare permanent alertă, le alegem sau ne îndreptăm atenția doar spre cele care au cu adevărat importanță.
Astea fiind zise, se impune să subliniem încă o dată însemnătatea de a fi în preajma unui Maestru adevărat. Pentru toți acei care au pornit pe o cale spirituală acest lucru e un plus de necontestat.
Nu o dată am citit sau auzit că e suficient să stai în preajma unui Maestru adevărat ca să evoluezi.
Dincolo de poetica generată de vibrația asocierii acestor cuvinte există un adevăr de netăgăduit.
Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința. El are acces la aceasta pe o bandă largă de frecvențe. 
Stând în preajma lui, la un moment dat apar şi se deschid şi în noi breşe de acces spre Conştiință.
Şi încep să apară de niciunde "revelații" de ne mirăm şi noi şi nu pricepem de unde.
Mai vine şi un timp când încetăm să ne mai mirăm şi începem să fim recunoscători, poate chiar şi smeriți...
Orice aş mai putea scrie acum îmi pare în plus.
De aceea aşez în fața ochilor tăi o lacrimă imaculată de gratitudine sinceră, care mie să-mi spele sufletul fericit, iar ție să-ți sărute privirea... 
Atât... 

Acceptare ... nu toleranță

Viața e eternă și e una.

E una și e în continuă mișcare, expansiune.

Și se transformă continuu în statornicia ei.

Iar noi, cei care experimentăm viața, suntem de asemenea într-o continuă mișcare și transformare.

Înspre evoluție/involuție... depinde din unghiul căror criterii alegem să privim.

La începutul lui 2016 mă rugam pentru smerenie, compasiune și toleranță.

În imensa-i înțelepciune, Dumnezeu mi-a deschis ochii înțelegerii și după nici două zile deja am conștientizat că nu am nevoie să mă rog pentru toleranță.

E suficient să mă rog pentru smerenie, compasiune și pentru acceptare.

E destul să-mi dau voie să iubesc și să accept tot ce vine înspre mine, să las să se manifeste prin mine orice gând, sentiment, emoție, non-emoție... tot...

Cu iubire și cu înțelegerea deplină a faptului că locul a tot ceea ce se manifestă prin mine e la el acasă.

Atunci când reușesc să accepț complet și cu încredere tot ce vine înspre mine ca fiind spre binele meu, ideea de toleranță devine complet inutilă și lipsită de sens.

De ce? Pentru că a fi tolerant vine din lipsa acceptării și presupune înainte de toate existența unui conflict interior.

Odată depășit acest conflict, la orizontul înțelegerii va apărea sentimentul de toleranță.

Dacă accept cu-adevărat tot ce am de trăit, nu mai am nevoie de toleranță pentru că vor dispărea pe loc toate conflictele, toate ”războaiele” și toți ”dușmanii” din jurul meu.

Iar câmpurile de bătaie vor rămâne locurile unde voi putea experimenta fericită iubirea și viața.

Așa cum va decide El că am nevoie s-o experimentez.

Fiindcă, până la urmă, nu eu trăiesc viața, ci viața nemărginită, eternă, plină de potențialitate și fără limite mă trăiește pe mine.

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Atunci când iubim sincer... închidem ochii

Închidem ochii la furii, la cuvinte fără rost... suntem mai toleranți. 

Unde e dragoste puțină e pricină multă.

Dar dacă iubim cu-adevărat, atunci când strângem la piept ceea ce iubim închidem ochii.

Pentru că vrem să amplificăm trăirea şi iubirea din piept.......ca să poată să ajungă până la celălalt... cât e încă fierbinte...

Se zice că dragostea e oarbă...

Nu e oarbă doar că nu se simte cu ochii şi nu se gândeşte cu mintea...

Se simte doar cu inima...

Şi pentru ca s-o simțim mai intens... e musai să ne centrăm în piept şi să închidem ochii...

Ca să putem iubi mai adânc, mai sincer 

...şi mult mai ... adevărat...

A iubi - a urî...

E acelaşi sentiment, aşezat în alt mediu, cu alte frecvențe.

Dacă-mi permiteți comparația e ca şi cum vorbim de cele două ipostaze ale aceleeaşi fotografii - pozitivă şi negativă.

Trăirea e aceelaşi.

Doar că într-un caz o asociem cu fericire, încântare, bucurie, împlinire, extaz..., iar în celălalt o asociem cu deznădejde, ciudă, năduf, frustrare, neputință...

Atribuirea sentimentelor ține de gândurile noastre, de felul cum alegem să privim lucrurile, de disponibilitatea noastră de a fi sau a nu fi bun, de felul cum suntem şi cum alegem să fim.

A urî...ură... îți zgârie toate timpanele ființei ce se străduie să urce spre Lumină.

A iubi... iubire...

"...aceasta vine... tare de departe-n mine" (Lucian Blaga)

Bunătatea e subevaluată și prost înțeleasă

Una din dilemele vieții e cum să faci în așa fel încât să rămâi bun fără a fi luat de fraier.

Odată ce ești bun și îngăduitor toți cei din jur au impresia că pot căra în tine pumnii angoaselor, frustrărilor, ironiilor, răutăților, îngâmfării și orgoliilor pentru că au falsa impresie că acel care e bun poate duce la nesfârșit totul, fără să crâcnească.

Spitalele sunt pline de bonomi.

De oameni care n-au învățat niciodată să spună NU, sau n-au înțeles că prea multă delicatețe le afectează sănătatea, uneori, iremediabil.

Așa că ar fi bine să înțelegem cu toții, că bunătatea nu înseamnă că un om poate duce oricât, oricum și în orice circumstanțe.

Pentru că la un moment dat, bunătatea lui se poate umple de amărăciunea noastră.

Vrei, nu vrei… totul ține de EGO și toate au legătură cu EGO…

Poți sta într-un ocean de iubire și să nu ai parte de ea. Poți să te simți singur și izolat, deși te afli într-o mare de oameni…

Cine e vinovat că iubirea nu curge prin tine în afară de tine? 

Cine e responsabil că ți-ai baricadat sufletul așa încât nicio picătură de dragoste să n-ajungă până la inima ta? Cine e vinovat de fuga ta de oameni?

DOAR TU!

Tu și frica ta de a nu fi rănit.

Trăiești cu percepția că lumea toată se comportă pe dos ca să-ți facă rău ție. Dar lumea n-are nimic cu percepția ta referitoare la ea. Tot ce vrea lumea e să-și faca bine sieși, nu rău ție.

Deci toate percepțiile tale țin de EGO-ul tău, nu al altuia, de teama lui aproape organică de a nu fi rănit și lezat în amorul propriu.

Inima e făcută pentru iubire. Viața e făcută să fie trăită.

E drept că dacă lași un vapor în port el nu va păți niciodată nimic rău şi nu va fi avariat, dar nici nu va îndeplini menirea pentru care a fost costruit.

Rostul lui e să călătorească și să spargă valurile oceanelor și mărilor Pământului, către noi și noi orizonturi... înspre nemurire.

Să ai parte de iubire, Minune!

Despre fericire...

Cât de fericit sau de nefericit ești?

Având în vedere că discutăm despre cantitate, fie ea și de fericire, înseamnă că ar trebui să avem și o referință.

Se mai pune problema și cine e preocupat să afle răspuns la această întrebare.

Răspunsul la întrebare e cerut de EGO, drept pentru care tot el, în imensa-i generozitate, îți va furniza și referința care să conducă răspunsul într-o zonă în care să-i confere putere asupra ta.

Câteodată îți pare că nu ești atât de fericit pe cât ar trebui sau pe cât te văd cei din jur că ești.

Și uite ce frumos am ajuns la o ecuație în care cunoști ce se cere dar în rest ai parte doar și numai de necunoscute.

Cât de fericit crezi tu că te vede pe tine lumea? Tu ai informații referitoare la faptul că lumea te vede foarte fericit, dar dimensiunea fericirii pe care-o vede lumea e tot în mintea ta.

Acea lume care la sincer vorbind nici n-ar avea ce căuta în ecuația fericirii tale.

Referitor la fericire eu îți pot spune doar atât: atunci când ești fericit cu-adevărat nu-ți bați capul cu fericirea, nu stai cu ochii pe ea să nu-ți scape și nici nu gândești despre ea în nici un fel.

Fericirea, draga/dragul meu nu e un deziderat... e doar o stare la care se ajunge firesc, nu silit.

O trăire sublimă, minunată, perfectă,  care n-are nici în clin nici în mânecă cu percepțiile nimănui referitoare la cantitate sau calitatea de a fi fericit.

Să fii fericit(ă) îți doresc, din toată inima! Și ție... 

Ni se tot pare că ”avem curajul să ne luăm viața de la capăt”.

De fapt ne luăm călătoria de unde ne-am rătăcit ultima dată sufletul.

De la acele coordonate ale matricii, ale tablei de șah infinită numită viață.

Doar mutăm jocul în altă parte a tablei, nicidecum nu-l reluăm de la capăt.

Ne mai dezbrăcăm de câte-o meteahnă și ne pare că ne reinventăm, când de fapt noi ne tot regăsim.

Fiindcă chiar de știm sau nu, călătoria pe care ne zbuciumăm s-o parcurgem e înspre ”noi înșine”.

Ne e un dor continuu de noi și ne căutăm permanent, conștient sau nu.

Cu cât sunt mai multe piedicile, mai multe turnurile care ne ies în cale, cu atât sunt mai mari șansele de a ajunge la ”noi”.

Pentru că la fiecare piedică avem oportunitatea să ne oprim și posibilitatea să căutăm cu claritate acel drum înapoi, către primordialitate...

Către acea parte din noi care nu se trece, nu se petrece și nu se schimbă...

"A trăi înseamnă a te vindeca şi a te reînnoi în fiecare zi şi, de asemenea, a te regăsi şi a te recuceri." (Henri Frederic Amiel)

Ei bine da, a te iubi, a te regăsi şi recuceri, dar nu în modul narcisist.

E vorba de călătoria pe care o faci înapoi către tine.

Înapoi către ființă, către origini, către Sine.

Nu e uşor să ne regăsim şi să ne recucerim, fiindcă am plecat departe de noi şi pentru că ne-am lăsat pradă comodității, ignoranței şi chiar inconştienței.

Alergăm continuu spre nicăieri într-un vehicol numit "noi", care e din ce in ce mai obosit.

Cel de la cârmă nu ştie să se oprească şi să se privească.

Habar n-are cum e să rămână pe loc în linişte şi să se privească până se vede.

Iar apoi când se vede să iubească, să se bucure şi să mulțumească.

Sperăm ca totuşi măcar unii dintre noi să reuşim să oprim tăvălugul evenimentelor care tind să ne domine călătoriile pământene... şi să ne regăsim...

Fiindcă dorul de noi poate fi atât de mare.... !!!

Doamne ajută!

Să-ți fie bine! Şi ție...

Uite cum e lumea!

Uite, cam aşa e… !

Aşa arată lumea în care trăim!

E frumoasă, e încăpătoare, are tot ce ne trebuie şi aşteaptă s-o privim, s-o admirăm, s-o experimentăm, s-o trăim.

În schimb noi alegem s-o imaginăm, s-o regizăm sau să închipuim scenarii.

Ne încuiem în mansarda închipuirilor ca să imaginăm scene de groază dincolo de situațiile existente.

Niciodată nu ne pare suficientă lumea aşa cum e.

Întotdeauna mai simțim nevoia unei figuri de stil care s-o eticheteze.

Lumea nu are nevoie de hiperbole, de parabole, de comparații, epitete sau metafore.

Lumea e o metaforă - o metaforă a existenței, pe care noi cei mulți suntem lăsați s-o experimentăm.

Suntem lăsați să fim, pe rând, toate celelalte figuri de stil care să se manifeste înspre cunoaştere.

Deci noi şi lumea împreună formăm poezia existenței rostită pe Pământ prin viețile noastre.

La început a fost... Cuvântul...

Iar noi ne îndreptăm mereu spre... început...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Însingurarea doare, nu singurătatea...

E toamnă...

Astăzi nu mă simt chiar foarte bine.

Nimic grav, un disconfort obișnuit sau o lene binemeritată căreia m-am abandonat...

E duminică...

Stau ghemuită pe canapea. Iubitul meu soț îmi face un ceai de plante și mi-l aduce.

Iau telefonul și intru pe facebook în timp ce sorb încet ceai din cana de cafea.

Cineva a scris un articol minunat despre singurătatea lui.

Ca de obicei mă trezesc că simt nevoia să-mi dau cu părerea.

Încă n-am dibuit de unde vine această nevoie acută a mea de a-mi da cu părerea despre orice.

Gândesc că să vorbeşti despre singurătate atunci când nu eşti singur pare mai degrabă un sacrilegiu.

Dar dacă o faci cu intenția de a micşora singurătatea însinguratului?

Nu ştii să răspunzi? Nici eu.

Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții.

Și chiar de-ți pare că vorbești despre singurătatea altuia, vorbești întotdeauna despre singurătatea ta.

Despre sentimentele de gol, abandon sau inutilitate pe care le-ai simțit și tu odată... cel puțin o dată, dacă nu de mai multe ori.

Și totuși totul pe lume e de fiecare dată altfel.

Lumea se mișcă se transformă și nimic nu e la fel.

Nici măcar singurătatea ta, sau a lui, sau a ei nu e la fel de fiecare dată.

Cu toate astea toate singurătățile lumii par a avea un numitor comun: sunt goale și dor.

Dor de sfâșâie carnea de pe tine și te fac una cu pământul.

Asta pentru că accepți să te bălăcărești în ea, pentru că te complaci, pentru că te bucuri de durere și faci din ea un motiv de a te așeza în mijlocul unui univers ostil.

Singurătatea e la fel ca orice sentiment, adică doar e.

Ce-i atașăm noi singurătății doare, iar unghiul din care o privim îi dă forță.

Ești singur. Poate că acum e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla.

Bucură-te de singurătate!

Fă toate lucrurile pe care doreai să ai vreme să le faci cînd nu erai singur și n-aveai timp de nimic.

Acum nu mai ai înspre cine te uita, pe cine studia, pe cine să iubești, încotro să arunci vinile tale, sau cui te plânge. Foarte bine!

Poate că n-ar fi rău să privești un pic înspre tine, adânc de tot prin tine.

Poate că e momentul să răvășești toate trăirile puse la naftalină în inima ta și să le dezgheți pe cele criogenate în așteptarea unor vremuri mai bune.

Poate că ar fi bine să le scoți pe toate la aer... și să lași alt aer să treacă prin tine...

Nu e cazul să rămâi captiv în propriile tale gânduri sau să te rupi de lume, ori să te arunci în ea.

Ideal ar fi să nu umpli cu nimic golul creat în tine.

Ci doar să-l primenești și să-ți permiți luxul de a lăsa Universul să-ți umple vidul cu tot ce crede El că e bine pentru tine din tot ce tu decizi să atragi înspre tine.

Azi ești singur... ce bine!

Poate că ar fi bine să te scuturi de ieri... din  viața ta de azi...

Foto: George Ziakas

Și de durere din viața care vine...

Iubirea n-are nevoie de liste de făcut...

Ai observat şi tu?

Iubirea n-are nevoie de liste de făcut.

Nu trebuie organizată, completată, programată.

Nu trebuie nici măcar trăită, ci doar simțită.

În iubire nu există liste de făcut... fiindcă nu-ți poate fi teamă că ai  putea uita să faci sau să simți ceva.

Listele n-au rost în iubire. Ele organizează viitorul, iar în iubire nu prea te interesează iluzia proiecției ei într-un plan îndepărtat.

Când eşti în iubire nu te preocupă definirea trecerii timpului, împărțirea lui nefirească şi fără rost în etape, categorii...

Nu te interesează  nici dacă timpul stă sau trece... ori dacă e favorabil sau nu pentru iubit.

În iubire eşti preocupat doar să fii, iar asta nu e nici pe departe o îndeletnicire, ori ceva ce poate fi organizat temeinic, sau riguros până la pedanteria ultimului sau primului detaliu a unui sentiment ori trăire.

În iubire nu trăieşti decât în prezent şi eşti prezent în iubire.

E o stare de a fi sau de a nu fi în stare ... de-a simți...

Iar pentru asta nu ai nevoie de griji, organizări, programări şi în niciun caz... nu-ți trebuie niciun fel de liste...

În iubire listele-s nerealiste, serbede ți... triste...

Să ai parte de simțire, îți doresc! Şi ție...

Să te autodepăşeşti

Adică să-ți depăşeşti propriile realizări.

De ce şi până când? Care e câştigul din asta?

Multă importanță de sine, EGO exacerbat, infatuare, aroganță...

Sunt extraordinar de multe exemple în acest sens.

Personalitățile cu adevărat remarcabile nu şi-au pus niciodată problema autodepăşirii.

Ele şi-au urmărit cu pasiune şi bucurie un vis.

Evoluția lor a venit din interior, dintr-o nevoie a sinelui de a se manifesta plenar.

Dezvoltare personală şi autodepăşire.

Două noțiuni pe care le accesăm din exterior şi ne străduim să le integrăm în viața noastră.

Cumplit!

E ca şi când ai învăța o poezie de dragoste şi te-ai strădui s-o reciți pasional, fără a fi îndrăgostit.

Iar rezultatul poate fi doar o chinuială fără rost şi fără noimă.

Mai înțelept ar fi să-ți asculți sinele interior şi să marşezi spre evoluție.

În care sens?

În sensul în care-ți place, te bucură şi-ți convine...

În acel sens care te avantajează evolutiv şi care îți... vine...

...de undeva de departe... din tine...

Programe de autodezvoltare şi autodepăşire

Am mai spus-o şi-o repet.

Cei care încearcă să ne bage pe gât tot felul de programe de dezvoltare ne pot face mai mult rău decât bine.

Ei ne propovăduiesc idei despre depăşire, autodepăşire şi alte minuni pe care omul e suficient să le dorească cu ardoare ca să le obțină.

Să-ți propui țeluri înalte şi apoi să calci şi pe cadavre, dacă e nevoie, ca să le vezi duse la îndeplinire.

Te învață unii cum să aduci mulți bani şi prosperitate în viața ta.

Iar ție şi altora îți pare că e de bine.

E de bine atâta vreme cât nu devii robul banului, cât banul rămâne la periferia ființei şi a existenței tale.

Dar când îți faci un țel din a obține bani nu-mi prea pare a fi lipsită de ataşament relația ta cu prosperitatea.

Nici a ta şi nici a celuia de la care ai cumpărat lecția.

Programe de dezvoltare şi autodezvoltare...

Lecții care te învață cum să mergi împotriva ta, împotriva firii şi împotriva mersului firesc al lucrurilor.

Nu tot ce ne pare nouă bine chiar e bine.

Dacă e bine sau nu doar Dumnezeu ştie.

Tu ştii doar cum e să-ți fie bine, să te simți bine...

Iar bine nu te simți când înoți tot timpul împotriva curentului.

Programe de autodezvoltare şi autodepăşire...

O modă periculoasă, care spală creiere, care te întorc mereu cu spatele la tine şi la Dumnezeu şi te pot face să ratezi rostul venirii tale pe Pământ.

Ar trebui să fim un pic mai atenți, mai selectivi şi să avem mai multă grijă.

Fiindcă nu toți cei care ne scot din rahat ne vor binele aşa cum nu toți cei care ne lasă în rahat ne vor răul.

Sper să ți se aprindă beculețul şi ție...