Vorbeam într-o zi cu soțul meu, despre una...despre alta...
Eram într-o indispoziție generată de o așa-zisă nedreptate pe care mi-o făcuseră vreo două persoane pe care le consideram apropiate și de nădejde.
Încercam să pun cap la cap evenimentele și să găsesc o explicație pentru tot ce se întâmpla.
Mă simțeam trădată, umilită, înjosită... cu toate că știam bine că niciunul din aceste sentimente nu poate exista fără acceptul meu și că eu am consimțit cumva să mă simt așa.
Căutam lecția pe care o aveam de învățat, dar nu puteam vedea din pricina patosului și a patimei pe care le investeam din belșug în situația respectivă.
Și-atunci l-am rugat pe Doruleț să-mi asculte pentru a nu știu câta oară tânguielile și bâguielile lipsei mele de încredere....
Una peste alta eram foarte nemulțumită de cum ceilalți ne fac și ne dreg mereu.
Deodată însă, m-am oprit brusc și i-am spus:
”Și știi tu ce mă îngrijorează cel mai tare? Ca nu cumva să fiu și eu unul dintre acei ceilalți.”
Și ca un bliț mi-a trecut prin minte un pasaj pe care-l citisem într-o carte de-a lui Arsenie Boca, într-o zi când eram la biserică și-n care spunea că ”Nu există noi și voi. Există numai noi.”
M-am luminat... Totul devenise foarte clar.
Într-adevăr, nu există decât noi, sau numai ceilalți...
Suntem toți la fel, doar că avem lecții diferite de învățat...
De ce sunt lecțiile diferite? Asta e ceea ce avem de descoperit singurei...
Mulțumesc, Doamne,
pentru toate!
