Existența în iluzie...

Replică:

„Din experiența mea de viață, așa scurtă cum este ea, am învațat că eu îi pot determina curgerea. Că trebuie să mă lupt ca ea sa capete un anumit sens. Și lupta este între mine, cel creat de Dumnezeu după chipul și asemanarea Lui și între mine, cel plin de defectele și patimile pe care diavolul le-a sadit în ființa mea. Lupta este între mine și lumea care încearcă să imprime cursul dorit de ea vieții mele. Și cred că e bine să înoți împotriva curentului, atunci când acesta nu te duce la limanul cel bun. La fel ca în parabola aceea cu lupul cel bun și lupul cel rău. Care dintre ei învinge? Cel pe care îl hrănești. Deci între ei se duce o lupta. Nu asta se întamplă în sufletul fiecăruia în fiecare zi, pentru fiecare decizie, fie ea cât de mică?” (A.C.)

Replică la replică:

Viața e o luptă între tine și tine, un război în care tu ești in ambele tabere.

Lupta de care vorbești e de fapt o strădanie a fiecăruia dintre noi să ajungă la desăvârșire.

Tu ești și raiul tău dar și iadul tău, e drept.

Dar viața e o curgere.

Dacă te abandonezi ei și voinței divine, dacă accepți că tot ce vine înspre tine e spre folosul tău n-o mai simți ca pe un efort, ca pe o zbatere.

Nimeni nu te poate opri să mergi împotriva curentului, dar cât timp poți înota așa?

Lupta, efortul, îl resimți din pricina nevoii de control, nu din alte pricini.

Dacă lași frâiele în mâinile Lui nu mai resimți totul ca fiind atât de anevoios și ai timp să mai admiri și peisajul.

Ai vreme să te bucuri cu-adevarat  și să apreciezi tot ce găsești în ea.

Nu știu cum e în sufletul fiecăruia, dar al meu e cu siguranță, zilnic, plin de dileme.

Cu toate astea am renunțat la luptă de ceva vreme și mă bucur să trăiesc fiecare clipă în și cu iubire.

Viața e Dumnezeu, iar Dumnezeu e pace și liniște...

Și... multă iubire și tihnă, nu-i așa?

Foto: www.card-photo.com

Starea de conflict se poate naşte numai în dualitate.
Doar în minte te poți afla în dualitate, în inimă eşti tot timpul unu.
Sau una...
În inimă eşti una cu TOTUL, eşti neseparat de nimeni şi nimic.
În inimă nu există timp, spațiu, axe de coordonate, puncte de referință.
În inimă eşti liber, fericit şi eşti întreg.
Atunci când eşti doar unul nu poate exista conflict: cu cine să te războieşti?
Lupta apare doar atunci când există doi, iar doi există doar în închipuiri, în minte.
Deci niciuna din luptele tale nu sunt reale. Sunt plăsmuiri ale minții, sunt gânduri, sminteli, aroganțe ale egoului.
Spui că există doi de TU, doi de tine între care se dă o luptă: unul creat de Dumnezeu si unul în care diavolul îşi țese intrigile.
Acel loc în care cineva sădeşte răul nu tot de Dumnezeu a fost creat?
De unde a apărut acel loc din tine?

Şi din câte văd eu mai există şi un al treilea care urmăreşte tot acest spectacol macabru, această luptă crâncenă ce se dă pentru supraviețuire.

Acel spectator care urmăreşte din umbră și cuminte disputa cine e?

El ce rol are dacă are sau în cazul în care n-are de ce n-are niciun rol în toată povestea asta?

Poți avea iluzia că faci, că dregi, că alegi şi urneşti mersul lucrurilor după cum vrei tu.

Dar e doar o iluzie...

Nimic, niciun fir de iarbă nu se urneşte însă fără ştirea Lui, fără îngăduința divină.

Foto: George Ziakas

Şi dacă tot a venit vorba de alegeri, odată ce L-ai ales pe Dumnezeu nu mai există niciun loc din tine în care şi-ar putea băga altcineva coada.

Lupta vine din dualitate, iar atunci când trezeşti în tine conştiința lui Dumnezeu nu mai poți fi doi, eşti întotdeauna unul. Eşti mereu cu El în inimă, una cu El şi cu voința Lui.

Războaiele, conflictele, intrigile, luptele țin de ego şi se duc doar atunci când există doi.

Iar doi pot exista doar în minte.

În inimă eşti întotdeauna doar unul ...sau una...

Oricine ai fi tu cel care ai ales să citești acest text, te iubesc şi-ți mulțumesc că eşti... 

...exact atât de minunat cum îți pare acum că ești!

Ce-i învață pe copiii noștri sistemul de învățământ bazat pe „pile”?

http://www.curentul.net/2015/07/16/ce-i-invata-pe-copiii-nostri-sistemul-de-invatamant-bazat-pe-pile/

Scrisoare deschisă către Bianca Lucaciu, singura elevă din județul Sălaj care a avut nota 10 la bacalaureat și care a publicat o emoționantă scrisoare pe Facebook în care își exprimă revolta față de sistemul din învățământ, bazat pe „pile”.

 În una din zilele trecute am primit printr-un mesaj (email) un link către o știre de la televizor referitoare la o postare care circula pe Facebook.

Era vorba despre o fată care ajunsese la capătul puterii de a îndura umilințele și frustrările izvorâte din preamultul înghițit al nedreptăților la care a fost supusă zi de zi, din pricina sistemul nostru de învățământ bazat pe favoritisme.

„Bianca este din Șimleul Silvaniei, a terminat liceul cu 10 pe linie, iar la bacalaureat a primit tot nota 10. În scrisoarea publicată pe Facebook, adolescenta marturisește că unul dintre motivele pentru care s-a ambiționat să fie mereu cea mai bună este pentru că visa momentul în care va susține discursul de absolvire în fața colegilor săi și a profesorilor care au ghidat-o”, scrie voceatransilvaniei.ro.

Copil provenit dintr-o familie destrămată, crescut doar de mamă în nevoi și necaz, dar cu iubire și în spiritul dreptății și credinței că în viață munca corectă și susținută te conduce negreșit la evoluție și este răsplătită pe măsura efortului depus, Bianca terminase clasa a VIII-a cu 9,99 și nu a fost șefă de promoție.

Ea povestește că atunci a fost momentul când a realizat ce mult poate înseamna să ai posibilitatea să vorbești unei generații și și-a promis să termine liceul cu nota 10 ca să-și ducă visul la îndeplinire.

Își dorea ca prin triumful ei fiecare adolescent care vrea să învețe să creadă și să înțeleagă „că oricine poate zbura cât de sus vrea el!”.

Și asta fără să i se taie aripile ori de câte ori zborul ar putea pune în umbră odraslele unora sau altora dintre cei care dețin la un moment dat puterea.

E un articol plin de năduf și amărăciune, scris de un copil ajuns la capătul toleranței nedreptăților care i s-au fluturat zi de zi pe sub nas.

Fata s-a săturat de atâtea umilințe la care cu toții suntem supuși zilnic, atunci când suntem mințiți, înșelați și trași pe sfoară la vedere și fără rușine.

Trăim într-o societate bolnavă, în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori, în care aleșii noștri nu contenesc să ne insulte inteligența.

Suntem nevoiți să căutăm explicații plauzibile pentru ca ai noștri copii să poată să înțeleagă ce e de neînțeles.

Suntem obligați să inventăm povești ca ei să poată digera de ce colegi de-ai lor care nu știu bine tabla înmulțirii, care n-au fost în stare niciodată să obțină vreun premiu cât de mic la vreo olimpiadă ori vreun concurs cât de neînsemnat, reușesc „să se concentreze” remarcabil de fiecare dată și fără excepție la fiecare examen care contează pentru viitorul lor.

Cu toate acestea idealista din mine își dorește să creadă că și aceste lucruri ca și altele de același fel vor avea la un moment dat, fără doar și poate un sfârșit.

Ceea ce-mi doresc să-i transmit Biancăi este că-i mulțumesc din suflet și cu toată ființa mea!

Până la urmă, niciun efort nu este lipsit de sens și nimic nu e întâmplător sau fără rost. Nu există dorințe pe care Dumnezeu să nu ni le îndeplinească, fiindcă Dumnezeu nu ne spune niciodată NU.

Bianca vroia să fie simbol al unei generații de adolescenți care reușesc prin forțele proprii, se visa purtătorul de cuvânt al acelei generații de tineri.

Ei bine, asta a și reuşit.

Faptul că a fost dată la o parte pentru ca alții să iasă în evidență, n- a făcut decât să dea greutate, forță și altă conotație celor zise, așa încât vocea ei să capete un   alt fel de răsunet.

Poate că în alte condiții discursul ei ar fi fost unul comun, obișnuit.

Așa, el s-a transformat în strigătul de luptă al unei generații puternice, proaspete, deștepte și vii, care intră cu putere și asumat în viață, nu adusă de vântul favoritismelor care așează ierarhiile după bunul lor plac.

Bianca dragă, vestea bună e că adevărata valoare n-are nevoie de surle și de trâmbițe pentru a fi remarcată și că „tot ce ai mai bun vei purta întotdeauna cu tine”.

Poate că acum ești rănită și te doare.

Totuși această durere este cea care a făcut din tine un martir al unei generații de tineri care se raportează la un sistem adevărat de valori, bazat pe dreptate, muncă, respect și adevăr.

Iar pentru că tu exiști, Bianca dragă, mie nu-mi mai este atât de frică să îmbătrânesc în această țărișoară frumoasă, plină de tradiții și spiritualitate, numită România.

Conștiința faptului că din urmă vin tineri ca tine sădește speranța în inimile celor ca mine și nu ne lasă să dăm bir cu fugiții ori să mai trecem cu vederea troglodiții care ne conduc de mult prea multă vreme.

Datorită celor ca tine și noi, adulții, găsim putere să sărim la beregata celor obișnuiți să ne scuipe în față și să ne spună că plouă, ca mai apoi să se aștepte să-i și credem pe cuvânt.

Opinia distinșilor domni ingrați, lipsiți de bun simț ori de scrupule este „câinii latră… caravana trece…”, iar liniștea se va instala și de această dată, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și totuși… lucrurile nu vor merge așa la nesfârșit.

Pentru că așa cum înțelept remarca Abraham Lincoln „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Și din câte am bucuria să văd…. generațiile care vin din urmă sunt pline de curaj și nu sunt deloc dispuse să mai îndure mojicia și umilințele nesăbuiților aflați de mult prea multă vreme la putere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Care e rostul fricii?

Există oare vreun rost al fricii?

Frica e o emoție de o frecvență foarte joasă, care alături de rușine și de frustrarea provenită din varii neîmpliniri ne răpește bucuria de a trăi.

Ea e bună doar într-o anumită doză și doar atunci când ne confruntăm cu situații critice, de viață și de moarte.

Altfel e menită doar în a ne răpi fericirea, viața, în a ne distrage atenția de la ce e cu adevărat important și în a ne sabota din interior într-un fel în care nimeni dinafara nu va avea puterea s-o facă vreodată.

Frica ne subjugă, ne îngenunchează și ne trimite în cele mai adânci prăpastii a întunericului.

Toate fricile provin din credință puțină în Existență, în viață, în Dumnezeu și-și au rădăcinile adânc înfipte în frica de moarte.

Conchidem astfel că absolut toate fricile au rostul de a ne ține ocupați nefăcând nimic și ne aruncă în abisurile cele mai depărtate ale genunilor noastre.

Astăzi, te invit să ne lăsăm fricile deoparte!

Să le privim cu iubire, să le sărutăm neputința și să le zâmbim lor, lumii și nouă!

Poate că împreună fiind, nu ne va mai fii chiar atât de greu.... 

Poate că stând laolaltă ne va fi mai ușor să aducem lumina în noi și în întunericul fricilor noastre până dispar.

Cine știe?

Mulțumesc Doamne, pentru toate!

"Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume."

Iubeşte tu, zi de zi tot ce te înconjoară.

Fii tu bun zi de zi.

Fii conştient că tot ce vezi la celălalt se regăseşte de fapt în tine.

Vindecă tu toate smintelile ce se regăsesc în tine.

Nu mai tot arăta înspre celălalt, fii tu însuți bun, doar atât.

Oare ce s-ar întâmpla cu lumea dacă am face toți asta?

Ei bine DA... lumea ar fi un paradis.

Dar e riscant să fim toți buni.

Ne e teamă să facem asta.

Dacă am fi cu toții buni, n-am mai avea pe cine să aruncăm

vina neîmplinirilor noastre.

N-am mai găsi pe nimeni spre care să arătăm cu degetul.

Şi atunci alegem să ne bălăcărim de mii de ani în ignoranță, fără să mai evoluăm niciun pic, nicicum.

E mai comod să trăim ştiind că orice-am face vom găsi mereu un țap ispăşitor pentru toate nebuniile minților noastre.

Şi mult mai reconfortant, în acelaşi timp...

Nu-i aşa?

www.card-photo.com

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum.

Pot scrie doar în momentele în care cuvintele atârnă la marginea trăirilor mele cele mai intense, doar atunci când în piept am un preaplin insuportabil de neliniște sau ... de liniște.

Când sentimentele flutură ca fanioanele ce anunță că au ajuns la punctul terminus al emoțiilor consumate pe traseul plin de surprize al călătoriilor noastre pământene... sau nepământene...

Nu pot să te las să aștepți prea mult, dar nici să te amăgesc să crezi că pot scrie când și cât ai poftă.... și nici măcar cum...

Penița mea are doar o nevoie acută de a manifesta dorurile, iubirile, lacrimile și bucuriile până la capăt.

N-aș vrea să-mi transform bucuria în corvoadă, sclipirea ochilor în tristețe, cuvântul în piatră de moară.

Ori în piatră de încercare a ideilor mele care n-ar mai ajunge niciunde, nicicând, niciodată.

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum...

Nici măcar eu nu știu când și cum vine vremea când pot cerne cuvintele prin mine și apoi să le plămădesc în istorioare, povestiri, poezii, închipuiri...

Nici măcar eu... 

Fiindcă scrisul e un har mai presus de noi.... mai presus de mine...

Nu aștepta să scriu...

Dă-mi voie doar să-mi aștern în fața ochilor tăi sentimentele ori de câte ori El  binevoiește să-mi umple cu iubire preaplinul de trăiri din inima mea...

Te rog nu aștepta... doar lasă-mă...!

Oferă-mi te rog privilegiul de a-mi permite să aștern la picioarele ochilor tăi... agitația sufletului meu... prin cuvinte!

Poate că n-o să-ți pară chiar foarte rău... Cine știe?

Astăzi dă-ți voie să curgi odată cu viața!

Să faci ce simți, să fi cum eşti şi nu cum îți pare că ar trebui sau şi-ar dori cei din jur să fii.

N-ai cum să ştii ce e în capul fiecăruia.

Şi încercând să afli mereu care le sunt aşteptările îți ignori complet spiritul.

Astăzi uită-te la tine în suflet şi dă mâna cu viața, lasându-te în voia lui Dumnezeu.

Lasă-l pe El să-ți conducă paşii inimii spre culmile evoluției.

E Cel mai în măsură să facă totul înspre binele tău.

Crede-mă pe cuvânt şi nu te îndoi de asta!


Oana Denis Rotariu
22.06.2015

Din întâmplare

La marginea inimii mele
Într-o zi te-ai aşezat tu.
Nu cerşeai iubire.
Te rezemai doar de ea
Prelungind-o
Până la capătul celălalt
Al sufletului tău,
Ca din... întâmplare...

Oana Denis Rotariu
22.06.2015 

Inspirată de... Joy

Un ocean de iubire...

Universul e un ocean infinit de iubire...

Iubirea nu e statică, e vie, se mişcă continuu şi se expandează mereu.

Curge de la unul la altul, ne umple... se amplifică şi dă pe dinafară.

E din ce în ce mai multă, aşa încât Universul e nevoit să se expansioneze zi de zi.

În fiecare zi cu măsura iubirii noastre...

Învață să iubeşti orice, oricând, în orice circumstanțe.

Iar Existența îți va arăta recunoştința bine meritată, mereu.

Mulțumesc Doamne, pentru toate!

Pământul are nevoie de tandrețe

Pământul are nevoie de tandrețe, omenirea are nevoie de senzualitate... eu am nevoie de tine.

O nevoie mai presus de dependență, un fel de dor de întregire, de manifest... ori mai degrabă de lipsa lui.

Tu ai nevoie de mine ca să fii, sau mai degrabă ca să devii...

Să devii ce-ai fost odată demult, cu mult mai înainte ca Universul să înceapă să viseze prin oameni...

Lumea are nevoie de tandrețe, de mângâiere, de gingășie...

Ca să învețe din nou să iubească... ca să poată din nou... SĂ FIE...tot ceea ce ştia ea să fie... la început...

În inimă nu ne prigonește nimeni

În inimă nu ne prigonește nimeni.

Doar mintea ne dă "bătăi de cap".

Doar gândurile ne țin captivi, ne subjugă și ne coboară.

Inima, iubirea ne înalță...

Din ce în ce mai sus... în noi și spre cer...

Evident...

Mă iubeşti fără motiv evident.
Ce rost ar avea să mă iubeşti
Cu un scop anume ori poate cu un altul?
Cu siguranță iubirea n-ar mai curge la fel între noi.

Ci telecomandată de hormonii
Care urcă şi rulează neîntrerupt
Filmulețe picante, fără sare şi piper la mansardă
Şi-ar pierde fluența simțirilor şi coerența trăirilor sincere...

Fără îndoială, mă iubeşti fără rațiune fără sens, degeaba.
Fără aşteptări, fără trădări, fără gelozii
Iluzii, îndoieli sau visuri neîmplinite, fără interese
Şi neîndoielnic fără măcar să-ți pese

Că încă e atât de clar şi de limpede
Că mă iubeşti de-atâta amar de vreme
Fără să ai un cât de mic motiv...
Evident...
Ori poate, vreun scop anume...

Rugăciunea cea mai adâncă se tace

Ea nu se vorbeşte, nu se gândeşte... doar se simte şi se înalță.

Pentru rugăciunea cea mai adâncă te descalți de vorbe, de nelinişti, de închipuiri şi te aşezi cu sufletul în genunchi în fața altarului de iubire al inimii tale care priveşte spre El.

Apoi stai... iubeşti intens şi rămâi nemișcat...

                                                                              ...suspendat în grație divină...

https://www.youtube.com/watch?v=AXzkUjXBcwU&fbclid=IwAR1w9vy6hqiTFfZoxBUYtGoBlryNcWlXA1jibGOyzfb5hA8acxy7mN6pazM

Foto: Giuliano Sfichi

Poezia

Se zice că
Nimeni n-a reuşit
Vreodată să trăiască
Din poezie.
Şi totuşi,
Poezia e cea
Care hrăneşte suflete
Care leagă iubirile
Între ele,
Care aprinde
Candele de lumini
În bisericile inimilor.
E bogăția supremă,
Ofranda statornicită
Pe altarul frumosului
Ori rugăciunea
Smerit aşezată
Pe genunchii emoțiilor
În fața dramului de divinitate
Care sălăşluieşte... în noi.

Dă-i voie... să fie, să devină

Lasă-l şi pe cel de alături sau de vis-a-vis sa aibă propriile opinii.

Sunt cele la care a ajuns până acum în strădaniile sale.

Respectă-i sârguința sau respectă-i ignoranța.

Îl poți trage un pic de mânecuță ca să-i îndrepți atenția spre ce trebuie să priceapă.

Apoi dă-i pace, acordă-i libertate şi tihnă...

Are nevoie să-şi învețe singur propriile lecții ca să poată înțelege ceva din ele.

Dacă vrei neapărat să-l ajuți, îi poți arăta încotro să privească, dar nu şi ce să vadă.

E important să ajungă el însuşi pe calea lui către adevăr...

Poveste despre o poveste

Credeam că eşti asemenea iubirii lui Minulescu, adica de porțelan...

Ori îmi păreai de cristal sau de sticlă şi mi-era teamă să te ating, să te cuprind sau să te țin între degetele inimii mele.

Mi-era frică să nu te stric, să nu te sparg.

Ori poate doar îmi era că nu se cade ca eu, un muritor de rând, să am parte de ceva atât de fragil, de scump, de altfel...

Mă uitam la tine ca la un bibelou, ca la o operă de artă... dar nu îndrăzneam să zăbovesc prea mult cu privirea asupra ta...

Ştii tu... mă învățase mama în cei şapte ani de acasă că nu-i frumos să te holbezi ca prostul la celălalt.

Tu tânjeai după atingerile mele ... eu priveam neputincios către ele.

Nu îndrăzneam să te mângâi decât cu iubirea din priviri.

Te-am mângâiat din creştet până-n tălpi ... vreme îndelungată...

Până-ntr-o zi... când te-ai pierdut în largul sufletului meu şi te-ai împrăştiat peste tot prin mine.

De-atunci nu te mai găsesc...

Mi-e dor să te privesc ... măcar o dată...

Vreau să te văd!!!

Şi poate că de data asta voi găsi curaj să te iau de mână...

Ori poate că voi îndrăzni să te sărut, să te ating, să te iubesc aşa cum vrei... aşa cum nu voiam...

Privindu-te m-am transformat şi eu în porțelan...

2016

"Iubire, bibelou de porțelan..." (Ion Minulescu)

Înnobilezi a noastră existență efemeră...

Și chiar de timpul stă pe loc... a mai trecut un an...

Oana Denis Rotariu

Să nu te stingi

Să nu te stingi!
Dacă flacăra
E prea slabă
Am să ard eu cu tine...
Până ea va învia
Existența prin tine,
Atât cât se cade,
Ori cum se cuvine,
Ca să simți că tu eşti
O parte din El
Şi să-nțelegi că El
E parte din tine...

Să nu te stingi!
Sunt aici ca să ard
Viața asta cu tine,
Sunt aici pentru tine
Eşti aici pentru mine.
Ca s-aprindem focul
Ce ne curge prin vine:
Un pic eu dintru El
Un pic tu dintru... mine.

Foto: George Ziakas

Despărțire

Mă voi rupe

De tine... pe rând.

Tu te-ai rupt

De mine deodată...

Voi înșira

Lacrimi de mărgăritar

Pe toate ramurile

Existenței tale rătăcite...

Pe toți copacii

Durerilor mele trunchiate

De dragoste neplânsă...

Te-ai rupt

De mine deodată

Eu...mă voi rupe

De tine pe rând...

www.card-photo.com

Pe rândul din față

Al viselor nevisate

Sau pe cel de la geam

Al iubirilor pierdute

Definitiv, adhoc,

Dintr-o dată...

Ori poate că din mai multe dăți

...pe rând...