Ne pare că suntem lăsați să ne învățăm lecțiile vieții fără profesor

Și totuși avem peste tot profesori.

Cei mai tranșanți, mai obiectivi și mai lipsiți de scrupule profesori sunt copiii noștri.

Ei ne văd exact așa cum suntem, pentru că în fața lor nu ne e frică să apărem fără măști.

În fața copiilor îndrăznim să ne afișăm fără machiaj, fără teama de a nu plăcea exact așa cum suntem sau de a nu fi iubiți.

În fața propriilor copii putem apărea oricând fără rușine, cu sufletul nud și vulnerabil pentru că știm că nu suntem în pericol de a fi răniți.

Și nu băgăm de seamă că atâta sinceritate le poate răni uneori, sufletele.

Pentru mine Rareș e cel mai aprig, mai de temut și mai de admirat critic și profesor.

Orice părinte își laudă copilul și-l vede nemaipomenit.

Cu toată obiectivitatea de care aș putea fi în stare pot spune cu mâna pe inimă că eu n-am întâlnit niciodată un suflet mai nobil și mai delicat decât al lui Rareș.

E ca și cum sufletul lui ar umbla descult și în vârful degetelor printre iubirile lumii, încercând discret să nu rănească pe nimeni.

Pentru cine mă cunoaște nu e un secret că bocesc imediat și din orice.

Plâng de frumos, de urât, de frică, de bucurie și de cele mai multe ori de recunoștință.

Într-una din zilele trecute, când mă așteptam mai puțin, iar a scos colții  și a început să rânjească către mine frica de moarte. Credeam că scăpasem de ea.

De fapt așa mi se întâmplă mai mereu – când îmi pare că am dovedit-o și mă culc pe laurii victoriei răsare de unde nu mă aștept.

De fapt cred că în asta constă de fapt perversitatea ei... nu că te mușcă atunci când nici nu te aștepți, ci că se ascunde ca să muște.

Bun prilej de a țese gânduri care mai de care mai înspăimântătoare și de a scrie scenarii despre viitor, care mai de care mai oribile.

Și-apoi băgată în sperieți până în dinți consider că e normal să plâng... să mă mai detensionez,  fiindcă altfel cred că aș exploda.

Și egoismul minții mele care crede că le știe pe toate nu mă lasă să văd sau să-mi pese că-i rănesc pe cei din jurul meu, atât de dragi mie.

Noroc cu Rareș, care într-o bună zi, ajuns la saturație, se pune și el pe plâns.

Rareș nu prea plânge, așa că m-a speriat și trezit reacția lui.

Drept pentru care am fost în stare să ascult cu atenție și să pricep ce spune și ce am de învățat.

Printre lacrimi el mi-a zis:

”Mami, atunci când te mai iau fricile te rog frumos să ne scoți din ecuație pe mine și pe tati. Și-o să vezi mami că după aceea, rămânând singură îți va veni mult mai ușor să le învingi.”

Mulțumesc, Doamne, pentru minunea căreia i-ai permis să-mi îmbogățească, lumineze și înțelepțească zilele!

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!