”Că ne iubim și-o știe lumea toată e-adevărat...dar cât ne vom iubi?” (Ion Minulescu)

Oare unde se duc toate iubirile vieților noastre?

Îmi amintesc fiecare iubire în parte.

Fiecare a fost inedită, cumva, altcumva, la fel, altfel, dar fără doar și poate... sublimă.

Oare unde pleacă iubirile după ce termină de locuit la noi în piept?

Nu știm nici cum apar, nici cât stau, nici dacă se duc, nici unde se duc.

Știm doar că atunci când le întâlnim trăim frumos, sălbatec, senzual, intens, cu bucurie...

Atunci simțim cu adevărat că trăim, atunci suntem fericiți la maximum, iar prezentul e tot ce contează.

Atunci ne pare că am muri odată cu iubirea dacă ea ar dispărea din viețile noastre, atunci conștientizăm că suntem nimic fără ea.

Și la un moment dat, uneori chiar fără să știm cum ori să băgăm de seamă, iubirile dispar.

Unde? Când? Cum? De ce?

Uneori ne lasă pustiiți... Alteori, atunci când se estompează treptat, nici măcar nu băgăm de seamă că am rămas fără ele.

Azi mi s-a părut că am înțeles încotro au plecat și locuiesc toate iubirile noastre.

Pare că fiecare tumult de iubire care a curs sau curge prin noi se varsă până la urmă în marele ocean al iubirii universale.

Iubirile astea mari ale noastre sunt micile iubiri care ne pregătesc să cunoaștem iubirea divină... care e eternă și  atotcuprinzătoare...

În Univers nimic nu se pierde, nimic nu e degeaba. Totul se transformă...și totul e exact așa cum trebuie să fie...

Cum am putut uita oare?

Iubirea e doar una. E mereu aici și curge mai încet sau mai tare, atunci când știm s-o primim prin noi...la noi...

Iar El în imensa-i generozitate și iubire a tot și a toate ne trimite atâta iubire și atâtea iubiri câte avem nevoie până învățăm cu-adevărat ce-nseamnă... să iubim...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!