”Nu plânge, Ana!”

Una din zilele trecute ascultam radioul în drum spre benzinărie.

Când am ajuns la stație a început o melodie ale cărei versuri mi-au captat atenția: ”Tu miroși a flori de măr, eu miros a tocăniță”.

Evident, de abia ajunsă la pompă și aglomerată fiind stația, se înțelege că nu-mi puteam permite luxul de a face audiție așa că am reținut cuvintele, m-am dat jos din mașină și am alimentat.

Ajunsă acasă, după o grămadă de ore de muncă și stres mi-am făcut o cafeluță și am vrut să mă destind nițeluș.

Cuvintele cântecului mi-au revenit în minte.

Așa că m-am dus la computer, am pus căștile pe urechi și am apelat la prietenul Google să-mi găsească melodia.

Vocea fetei care-o cânta a sensibilizat ceva în mine, iar corzile sufletului au început să vibreze rezonând cu melodia imediat.

Iar după două trei versuri lacrimile șiroiau deja nestingherite pe obraji.

În cântec o anume doamnă înșelată îi dădea sfaturi de viață amantei soțului.

Pe mine mă impresionase vocea și mesajul care făcea referire la bunătatea fără limite a doamnei în cauză.

Am postat piesa pe Facebook unde am stârnit spiritele unor discuții aprinse pe marginea subiectului.

În melodie persoana înșelată trăia un soi de resemnare.

Părea că s-a obișnuit ca să moară câte ceva în ea de fiecare dată când e înșelată și că dacă moare o dată în plus nu mai contează.

O foarte dragă prietena FB remarca faptul că i-a placut vocea si melodia, dar nu și mesajul.

Spunea că acceptarea și înțelegerea de felul acela nu erau de ea, pentru că ea este o persoană tranșantă și melodia îi transmite doar un soi de goliciune.

Un foarte bun și drag prieten, care din nefericire experimentase situația de a fi înșelat, considera amanta un om de nimic și o asemuia produsului de cofetărie inventat de turci, acel dulce cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon și diferite substanțe aromatice și prezentat de obicei în cuburi mici.

O alta prietenă FB a venit în susținerea mesajului cântecului cu una din fotografiile unei serii renumite, făcute în cadrul unui interviu despre un trib încă existent.

În fotografie câteva femei din trib stăteau de vorbă la marginea unui foc.

Drept legendă, un text aducea lămuriri referitoare la subiectul discuției purtate la căldura focului.

Astfel aflăm că cea de-a doua soție, care era geloasă pe a treia nou apărută, îi cerea primei soții detalii referitoare la felul în care aceasta s-a simțit atunci când el a adus-o acasă pe ea.

Prima soție i-a răspuns că din acel moment singura ei preocupare a fost bunăstarea soțului și-atât.

Doamna care a postat fotografia a explicat că în acel trib femeile erau preocupate doar de perpetuarea speciei iar bărbații considerați respectabili erau cei capabili să întrețină și să aibă grijă de întregul trib.

Discuțiile au fost mai ample și foarte interesante, dar n-aveau nicio legătură cu lacrimile mele, care s-au vărsat dintr-o cu totul altă cauză.

Nu știu ce a dorit să transmită autorul melodiei, știu doar că am simțit o  imensa compasiune - compasiunea celei înșelate, a cărei bunătatei m-a copleșit până la lacrimi.

Compasiunea e iubirea supremă.

Ea nu ține cont de limitările minților noastre, trece dincolo de ceea ce ne pare nouă că deținem și transcede iluzia egoului care e mare, tare și are.

A' meu, a ta, a' nostru, a' vostru... reprezintă doar marea păcăleală a egourilor noastre, nimic mai mult.

Toți suntem iubire și suntem ai Lui.

Iar când îți dai voie să fi liber de judecăți și prejudecăți poți experimenta iubire și compasiune față de orice ființă în suferință, oricum s-ar numi ea, oricine ar fi și oricare ar fi rolul pe care ea îl are de jucat în viața ta...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!