Vântul de pe perete

Stau pe spate și privesc tavanul. E alb. De afară pătrunde o lumină insinuantă, albă și ea.

E noapte nu de mult timp. Să fie vreo jumătate de oră de când s-a întunecat în cameră.

Privesc tavanul din spatele lustrei fără culoare. Nu, nu e momentul acela când te aștept să vii și nici acela când îmi strălucesc ochii după ce am făcut dragoste cu tine. Numai gândind la asta roșesc. Poate că nu e elegant felul în care gândesc, dar oarecum îmi face bine. Și-ntr-un fel ciudat mă umple de tine.

Afară băte vântul. În ultima vreme pare că bate din ce în ce mai des. Când eram copilă parcă nu-mi șuiera atât de frecvent în urechi. Îl vedeam ca și acum zburlind frunzele și aplecând copacii de pe perete.

Doar noaptea aveam vreme de el, înainte să adorm, la fel ca și acum. Ca și atunci vântul unduie la fel și acum copacii de pe pereții opuși ferestrelor dormitorului. Atunci era peretele din dreapta, acum e pe cel din stânga. Stăngaaaa-dreaptaaaaaa, dreaptaaaa-stânga...

Ce bine știu vântul de pe perete!!! L-am studiat de sute de ori, ori poate de mii de ori, sau de zeci de mii de ori. De mii și mii de ori, din toate unghiurile, în toate ipostazele și la toate intensitățile trăirilor lui. Și-ale mele...

Cu fiecare dans mi-a împodobit frunzele umbrelor copacilor de pe pereții dormitoarelor vieții mele.

Vorbesc de el de ca și cum ar fi unul singur. Pentru mine chiar e unul singur.  E vântul dormitorului  meu.

Îmi amintește mereu de câte cineva pe care obișnuiam să-l port înspre visele mele. Mi-e somn... Lin...adorm.

Ești tu... Acel același etern călător statornic, care nu evadezi niciodată din capcana viselor mele.

Te lași purtat înspre acolo de vânt... Apoi rămâi zâmbind printre ele...

Nu te-ai schimbat mai deloc, să știi! Ai ochii la fel de tandri și de calzi ca-ntotdeauna. Nici verzi, nici căprui, nici albaștri, nici negri... Nicicum nu mi-i pot scoate din inimă, nici din minte.

Pe privirea lor pot clădi o lume de povești nespuse, nescrise... Toate de dragoste, de iubire, de-amor...

Câteodată stau și mă-ntreb ce faci tu ziulica toată fără mine, la mine-n dormitor? În spatele cărei fantasme sau iluzii alegi să te-ascunzi până vin, până vii să te văd?

Mi-e atât de dor să te sărut, știi? Îți cuprind capul în palme, mă afund în ochii tăi în care sunt veșnic frumoasă, îmi apropii buzele de buzele tale. Mmm... Ce bine miroși!!! A parfum fin cu mosc și piper... și-a tutun...

Sună ceasul telefonului. Nu vreau să deschid ochii. Lumina mi te fugărește dintre gene. Clipesc și te las să te strecori în adâncul din mine...

Nu ne luăm rămas bun, nu ne spunem nici pe curând...

Rămâne să ne-ntâlnim la următoarea bătaie de vânt...

Oana Denis Rotariu
12.06.2017

Foto: Iuliana Ojog