De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul
Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El
e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă
năpădise.
M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat
să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.
El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a
reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.
E cel care și acum veghează asupra mea și-mi
îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care
mă rog.
În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea
lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca
astăzi să vă povestesc toate acestea.
Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare.
Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei
m-am regăsit pe mine
și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.
A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul
ăsta.
În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să
agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă
prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte
guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din
dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.
Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am
propus.
În perioada în care am avut mai multă vreme pentru
mine, mergeam doar la serviciu și evitam
să ies chiar foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra
mea.
Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot
capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în
care mă bălăcăream, am început să citesc.
Una din prietenele mele, știind că am evlavie la
Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre
una din minunile facute de acest Sfânt.
Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a
păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel
să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.
Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba
despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale
care în urma multiplelor accidente a
rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat șansă de vindecare. Ba
chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde
s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile
țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.
Înainte de a pleca din America,
unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te
mult!”
Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață,
i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se
roage.
Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu
putea să miște nimic, nici măcar capul –
trupul îi era perfect inert.
Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape
sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care
tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.
Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra
grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.
Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga
discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul
necesar pentru a se ruga, pentru a se
căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia
în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul
lui credință necesară vindecării.
Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.
Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram
de dubiu că ne putem vindeca.
Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui
Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic deele, frâiele vieții tale.
Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se
deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate,
grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu
Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.
Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului,
bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de
caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut
și el la urmă mergând pe picioarele lui.
Cei de față plângeau și râdeau în același timp,
smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că
poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos.
Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost
finalul, ci o întîmplare pe care
pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.
Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care
îl supăra teribil.
Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând
culcat pe spate și neputând face nimic,
omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te
necăjește!”
În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului
până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat
seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile
care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se
cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.
M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară
din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”
Câteva mențiuni:
1. Poza de mai
jos, e făcută când am terminat radioterapia și
cu asta întreg tratamentul. M-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din
Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.
E o mănăstire de
maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește
racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost
trimise peste tot în lume.
2. Eram toată
arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la
încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat tratamentul chimio
și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit
să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat.
Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o
cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu
repeți greșelile și pentru a doua oară.
Foto: iulie 2012, Mănăstirea Sfânta treime, Eghina, Grecia
3. Știu că nu
sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată
o frumusețe.
Cu toate astea,
toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de
toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă
cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!
Atunci când îi
pedepsim tot aducem în prim plan partea din caracterul lor mai puțin fericită,
iar partea lor bună rămâne mereu în umbră și până la urmă se estompează.
