Copiii noștri nu sunt niște mici monstruleți care încearcă din răsputeri să-și supere părinții și profesorii

Cele câteva rânduri care vor urma nu se vor a fi fracțiune a vreunui tratat științific, ci fac parte din frământările personale, vis-s-vis de educarea copiilor noștri.

Până acum, în viața mea, n-am auzit de nimeni care să riposteze în fața bunătății, a blândeții și a compasiunii.

Ne-am obișnuit să ne educăm copiii doar pedepsindu-i, doar îngrădindu-le libertățile și știrbindu-le personalitatea, ceea ce nu face decât să-i înrăiască și mai mult.

Ne-am obișnuit ca în loc să-i învățăm cum să se pună în valoare și să se aprecieze unii pe alții, am reușit să-i îndemnăm doar să se arate cu degetul, să se învrăjbească și să râdă unul pe seama celuilalt.

Atunci când îi pedepsim tot aducem în prim plan partea din caracterul lor mai puțin fericită, iar partea lor bună rămâne mereu în umbră și până la urmă se estompează.

Ce-ar fi dacă am proceda invers?

Ce-ar fi să încercăm să punem în lumina ce are fiecare mai bun?

Oare dacă zi de zi am fi preocupați să punem în valoare calitățile și talentele cu care e înzestrat fiecare copil, să evidențiem și să aducem mereu în prim plan partea bună a fiecăruia, cealaltă parte mai puțin bună nu s-ar diminua?

Oare dacă fiecare dintre ei s-ar concentra zi de zi să-și valorifice atuurile, asta nu ar conduce la o mai mare încredere în sine și poate, cu puțin noroc, cine știe, chiar la descoperirea vocației sale?

Oare dacă fiecare dintre noi am pune accent mai mare pe ce avem mai bun de dat și de oferit nu am avea mai puțin timp în a ne uita la cât de verde sau mai puțin verde e iarba din ograda vecinului și am avea mai mult timp pentru a ne implica în viața copiilor noștri?

N-ar fi bine oare să cultivam în fiecare copil binele și frumosul cu care l-a înzestrat Dumnezeu și să-l învățăm că progres înseamnă să fii mai bun decât tine cel de ieri, de luna trecută sau de anul trecut și nu decât colegul de bancă sau decât vecinul de la etajul cinci?

Iar noi, adulții, n-ar trebui ca din când în când să privim adânc în noi până ne-am regăsi pe noi cei de la 10, 11,...19 ani și să recunoaștem toate trăirile și conflictele cu care ne confruntam la vremea aceea? Și întrebându-ne cu sinceritate să conștientizăm că tot ceea ce-i lipsea răzvratitului de atunci era doar un vot mai mare de încredere din partea celor mari, de mai multa iubire și înțelegere? Iar amintidu-ți de copilul din tine să-l poți înțelege mai bine pe copilul din fața ta?

Oricât de greu de crezut ar părea, copiii noștri nu sunt niște mici monstruleți care încearcă din răsputeri să-și supere părinții și profesorii, ci niște mici omuleți care încearcă cu disperare să se adapteze la o societate bolnavă și în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori.

Iar dacă noua ne e greu să facem față, cam cât de ușor poate să le fie lor?

Vreți să mă credeți sau nu, copiii noștri au încă sufletele curate și inocente, doar că sunt mult mai vulnerabile decât ar trebui să fie și de aceea au nevoie de bunatatea, compasiunea și înțelegerea noastră.

Nimeni nu spune că e ușor de crescut și educat un copil, dar cu iubire, bunatate și încredere în Dumnezeu, orice e posibil!!!