Eram sus, sus de tot, pe un vârf de munte, care a îndrăznit să înțepe o
pătură de nori, așezată peste tot, de jur împrejur, la picioarele mele.
Sunt doar eu. Sub mine o pătura de nori, deasupra strălucirea soarelui.
Sunt doar eu pe tot Pământul. Lumea de jos n-o văd, n-o aud, n-o simt, parcă nu există.
Și totuși ea n-a dispărut doar pentru că eu n-o văd. Ea e acolo, zumzăind interminabil de viață, mișunând și vibrând, ca un mușuroi uriaș.
Ea e acolo, eu știu că e acolo, dar n-o văd, n-o simt, doar o gândesc.
Deasupra mea e cerul limpede, albastru, infinit și mult, mult soare, luminos, intens, strălucitor.
Nu pot vedea dincolo de Soare, dar știu că EL e acolo. Nu e absent doar pentru că ochii mei nu pot vedea dincolo de Soare.
EL e acolo chiar dacă doar uneori pot să-L gândesc și rareori să-L simt.
E acolo cu mine, lângă mine, în mine...
Închid iar ochii, dau Soarele și norii la o parte, îmi dau voie să simt că plutesc și să îndrăznesc ... să-mi amintesc să fiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu