Însingurarea doare, nu singurătatea...

E toamnă...

Astăzi nu mă simt chiar foarte bine.

Nimic grav, un disconfort obișnuit sau o lene binemeritată căreia m-am abandonat...

E duminică...

Stau ghemuită pe canapea. Iubitul meu soț îmi face un ceai de plante și mi-l aduce.

Iau telefonul și intru pe facebook în timp ce sorb încet ceai din cana de cafea.

Cineva a scris un articol minunat despre singurătatea lui.

Ca de obicei mă trezesc că simt nevoia să-mi dau cu părerea.

Încă n-am dibuit de unde vine această nevoie acută a mea de a-mi da cu părerea despre orice.

Gândesc că să vorbeşti despre singurătate atunci când nu eşti singur pare mai degrabă un sacrilegiu.

Dar dacă o faci cu intenția de a micşora singurătatea însinguratului?

Nu ştii să răspunzi? Nici eu.

Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții.

Și chiar de-ți pare că vorbești despre singurătatea altuia, vorbești întotdeauna despre singurătatea ta.

Despre sentimentele de gol, abandon sau inutilitate pe care le-ai simțit și tu odată... cel puțin o dată, dacă nu de mai multe ori.

Și totuși totul pe lume e de fiecare dată altfel.

Lumea se mișcă se transformă și nimic nu e la fel.

Nici măcar singurătatea ta, sau a lui, sau a ei nu e la fel de fiecare dată.

Cu toate astea toate singurătățile lumii par a avea un numitor comun: sunt goale și dor.

Dor de sfâșâie carnea de pe tine și te fac una cu pământul.

Asta pentru că accepți să te bălăcărești în ea, pentru că te complaci, pentru că te bucuri de durere și faci din ea un motiv de a te așeza în mijlocul unui univers ostil.

Singurătatea e la fel ca orice sentiment, adică doar e.

Ce-i atașăm noi singurătății doare, iar unghiul din care o privim îi dă forță.

Ești singur. Poate că acum e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla.

Bucură-te de singurătate!

Fă toate lucrurile pe care doreai să ai vreme să le faci cînd nu erai singur și n-aveai timp de nimic.

Acum nu mai ai înspre cine te uita, pe cine studia, pe cine să iubești, încotro să arunci vinile tale, sau cui te plânge. Foarte bine!

Poate că n-ar fi rău să privești un pic înspre tine, adânc de tot prin tine.

Poate că e momentul să răvășești toate trăirile puse la naftalină în inima ta și să le dezgheți pe cele criogenate în așteptarea unor vremuri mai bune.

Poate că ar fi bine să le scoți pe toate la aer... și să lași alt aer să treacă prin tine...

Nu e cazul să rămâi captiv în propriile tale gânduri sau să te rupi de lume, ori să te arunci în ea.

Ideal ar fi să nu umpli cu nimic golul creat în tine.

Ci doar să-l primenești și să-ți permiți luxul de a lăsa Universul să-ți umple vidul cu tot ce crede El că e bine pentru tine din tot ce tu decizi să atragi înspre tine.

Azi ești singur... ce bine!

Poate că ar fi bine să te scuturi de ieri... din  viața ta de azi...

Foto: George Ziakas

Și de durere din viața care vine...

Tu

Stau sprijinită

Pe un ax

De la marginea

Cunoaşterii

Şi mă uit în sus,

Sau în jos,

Departe sau aproape

Către Tine,

Doamne.

De fapt, oriunde

Aş putea privi

Cu sutele, miile

Şi zecile de mii

De perechi de ochi

Ale conştiinței,

Te văd pe Tine.

Eşti Tu, Cel care Te uiți

Mereu către mine

... şi zâmbeşti...

www.card-photo.com by Iuliana Ojog

Poezie de dragoste

Iartă-mă!
Pământul se învârte
Fără să-l împing
Cu mâna,
Iar aerul mă hrăneşte
Fără să mi-l împing
Cu de-a sila
Pe gât.
Viața mă trăieşte
Şi iubirea mă iubeşte
Firesc.
De ca şi cum eu însămi
Aş fi viața
Ori Pământul,
Ori iubirea,
Care se învârt
Necontenit,
În acelaşi sens.
În acelaşi vârtej
Descâlcit
Odată cu El,
În acelaşi ritm
Cu toate şi cu mine.
Iartă-mă!
Şi nu te supăra
Când mă găseşti
Învâtindu-mă
Cu nonşalanță
La tine în piept.

Iar.. iubire...

Astăzi... iar... despre iubire...

Iubirea nu e tristă

Niciodată...

Doar gândurile noastre despre iubire o împăunează cu felurite epitete.

Aşteptările noastre sunt triste - fiindcă creează deziluzii.

Iubirea e rotundă, plină, sublimă, ne înfloreşte inima, desfăcându-i cu gentilețe simțirile, petală cu petală.

Nu... Iubirea nu e niciodată tristă...

Noi suntem trişti.

Fiindcă nu avem puterea să ne bucurăm de iubire, nu ştim să fim şi să trăim în iubire.

Şi fiindcă-i ataşăm iubirii năzuințe şi dorințe nedemne de ea...

O zi în şi cu iubire să ai! Oriunde te-ai afla...

Toamnă iară

A venit toamna.

Iar a venit.

Doar că în sufletul meu s-au amestecat sentimentele.

Poeții se miră de versurile din piepturile altora.

Prozatorii se minunează de romanele ce se scriu prin noi.
Doar toamna nu se miră.

Ea vine fără mirări, fără melancolii, nostalgii, scrupule ori pretenții.

Vine şi se bucură de noi, prin noi.

Sau se întristează, sau îndrăgosteşte, sau se înfioară de simțiri.

A venit toamna... Dar vara e încă aici.

Numai în calendar a venit toamna.

Vara n-a plecat nicăieri.

 ... iar toamna a sosit doar în calendarul închipuirilor noastre, în zăpăceala tiparelor care încă mai zac... în noi...

A venit toamna... acoperă-mi vara cu ceva...



O toamnă minunată să ai... Şi tu...

Nevoia de a da...

Poate că ai observat şi tu, au mai observat-o şi alții: nevoia cerşetorului de a primi e incomparabil mai mică decât a celora care au nevoie să ofere.

Sufletul celui care dă îşi doreşte iertare, curățire,  împăcare, izbăvire de păcate...

Ce prilej extraordinar poate fi apariția unui cerşetor în calea lui.

Cel care cere nu e în calea nimănui de pomană... e pentru pomană...

Pomana pe care i-o poate face  fiecăruia... cerând...

Mulțumim Doamne pentru toate!

Iubirea n-are nevoie de liste de făcut...

Ai observat şi tu?

Iubirea n-are nevoie de liste de făcut.

Nu trebuie organizată, completată, programată.

Nu trebuie nici măcar trăită, ci doar simțită.

În iubire nu există liste de făcut... fiindcă nu-ți poate fi teamă că ai  putea uita să faci sau să simți ceva.

Listele n-au rost în iubire. Ele organizează viitorul, iar în iubire nu prea te interesează iluzia proiecției ei într-un plan îndepărtat.

Când eşti în iubire nu te preocupă definirea trecerii timpului, împărțirea lui nefirească şi fără rost în etape, categorii...

Nu te interesează  nici dacă timpul stă sau trece... ori dacă e favorabil sau nu pentru iubit.

În iubire eşti preocupat doar să fii, iar asta nu e nici pe departe o îndeletnicire, ori ceva ce poate fi organizat temeinic, sau riguros până la pedanteria ultimului sau primului detaliu a unui sentiment ori trăire.

În iubire nu trăieşti decât în prezent şi eşti prezent în iubire.

E o stare de a fi sau de a nu fi în stare ... de-a simți...

Iar pentru asta nu ai nevoie de griji, organizări, programări şi în niciun caz... nu-ți trebuie niciun fel de liste...

În iubire listele-s nerealiste, serbede ți... triste...

Să ai parte de simțire, îți doresc! Şi ție...

Locuieşte-ți viața!

Nu da bir cu fugiții din viața ta hălăduind pe coclaurii amintirilor trecute!

Ori a hologramelor gândurilor despre viitor, total lipsite de noimă sau fundament!

Nu-ți părădui simțurile, nu-ți terfeli atenția în nimicuri fără sens!

Nu dormi culcat pe laurii victoriilor efemere!

Ori în vârful soclului egoului ce-ți creează pentru toate o menire ireală!

Nu dormi în papucii iluziilor visurilor tale!

Nu fugii de tine și las-o pe ea să trăiască prin și cu tine...

Să-şi găsească prin tine ... un rost...

Al cincilea element... vidul...

În viață nu evoluezi continuu.

Uneori, pare că bați pasul pe loc.
Alteori, chiar faci vreo câțiva paşi în spate...
Ca să mai treci odată pe unde ai trecut, ca să înțelegi ce n-ai putut înțelege de prima dată.

Ca să evoluezi, uneori e nevoie să creezi în tine un vid.

De fapt, înțelept e ca mereu să păstrăm în noi un loc gol.
O cameră de curat a sufletului, unde să-L primim pe Dumnezeu.
Şi să-L lasăm să pună El acolo, în noi, toate învățăturile de care avem nevoie.

Acumulăm cu nesaț, avid şi fără discernământ de toate şi orice.
Obiecte, lucruri, trăiri, sentimente...
Le depozităm peste tot prin noi şi înafara noastră.

Apoi nu mai avem putere sau spațiu suficient să le primim pe cele de care avem nevoie.

Ne trebuie un spatiu gol.

Un vid care să atragă iar ce-i bun pentru noi, în noi.

Nu te teme să arunci toată agoniseala de care n-ai nevoie, "avuție" pe care o ții în ideea că vreodată o să-ți trebuiască şi n-o să ai.

De ce să cari atât de greu tot acest balast după tine şi să-ți menții în minte ideea unui viitor plin de neajunsuri?

Crede-mă, întotdeauna o să ai!

Ai  şi o să ai tot timpul ceea ce ai cu adevărat nevoie.

Nu tu esti cel care se îngrijeşte de asta.

Oricât de omnipotent ai crede că eşti... nu tu eşti cel care face şi drege...

Tu eşti cel care se joacă cu "a face" şi "a drege..."

Dacă vrei să fii mereu proaspăt, să ai o existență plină de potențialitate şi bucurie şi să nu te omori în rutină ... fă curat şi crează un vid în tine...

Un vid care să poată să atragă tot ce-i bun pentru tine...

Şi tot ce-i bun pentru viața pe care o numeşti a ta...

Reflecție

Viața e
Ceea ce poți cuprinde
Cu inima
Atunci când închizi
Pleoapele sufletului
Şi nu dormi.

Să te autodepăşeşti

Adică să-ți depăşeşti propriile realizări.

De ce şi până când? Care e câştigul din asta?

Multă importanță de sine, EGO exacerbat, infatuare, aroganță...

Sunt extraordinar de multe exemple în acest sens.

Personalitățile cu adevărat remarcabile nu şi-au pus niciodată problema autodepăşirii.

Ele şi-au urmărit cu pasiune şi bucurie un vis.

Evoluția lor a venit din interior, dintr-o nevoie a sinelui de a se manifesta plenar.

Dezvoltare personală şi autodepăşire.

Două noțiuni pe care le accesăm din exterior şi ne străduim să le integrăm în viața noastră.

Cumplit!

E ca şi când ai învăța o poezie de dragoste şi te-ai strădui s-o reciți pasional, fără a fi îndrăgostit.

Iar rezultatul poate fi doar o chinuială fără rost şi fără noimă.

Mai înțelept ar fi să-ți asculți sinele interior şi să marşezi spre evoluție.

În care sens?

În sensul în care-ți place, te bucură şi-ți convine...

În acel sens care te avantajează evolutiv şi care îți... vine...

...de undeva de departe... din tine...

Ne costă doar un pic de suflet

Lumea nu e totuna cu gândurile noastre despre ea.

Atunci când dispar gândurile ea rămâne intactă şi neatinsă... nu dispare şi ea odată cu ele.

Felul cum o gândim ține de sufletul nostru.

Ea e frumoasă doar în măsura în care suntem în stare s-o privim cu gânduri bune şi curate.

Iar dacă uneori ne e greu s-o privim cu ochi buni, măcar s-o privim cu compasiune şi iertare.

Dacă lumea nu e bună, atunci să fim noi buni.

Nu ne costă mare lucru: doar puțin mai mult... suflet...

Programe de autodezvoltare şi autodepăşire

Am mai spus-o şi-o repet.

Cei care încearcă să ne bage pe gât tot felul de programe de dezvoltare ne pot face mai mult rău decât bine.

Ei ne propovăduiesc idei despre depăşire, autodepăşire şi alte minuni pe care omul e suficient să le dorească cu ardoare ca să le obțină.

Să-ți propui țeluri înalte şi apoi să calci şi pe cadavre, dacă e nevoie, ca să le vezi duse la îndeplinire.

Te învață unii cum să aduci mulți bani şi prosperitate în viața ta.

Iar ție şi altora îți pare că e de bine.

E de bine atâta vreme cât nu devii robul banului, cât banul rămâne la periferia ființei şi a existenței tale.

Dar când îți faci un țel din a obține bani nu-mi prea pare a fi lipsită de ataşament relația ta cu prosperitatea.

Nici a ta şi nici a celuia de la care ai cumpărat lecția.

Programe de dezvoltare şi autodezvoltare...

Lecții care te învață cum să mergi împotriva ta, împotriva firii şi împotriva mersului firesc al lucrurilor.

Nu tot ce ne pare nouă bine chiar e bine.

Dacă e bine sau nu doar Dumnezeu ştie.

Tu ştii doar cum e să-ți fie bine, să te simți bine...

Iar bine nu te simți când înoți tot timpul împotriva curentului.

Programe de autodezvoltare şi autodepăşire...

O modă periculoasă, care spală creiere, care te întorc mereu cu spatele la tine şi la Dumnezeu şi te pot face să ratezi rostul venirii tale pe Pământ.

Ar trebui să fim un pic mai atenți, mai selectivi şi să avem mai multă grijă.

Fiindcă nu toți cei care ne scot din rahat ne vor binele aşa cum nu toți cei care ne lasă în rahat ne vor răul.

Sper să ți se aprindă beculețul şi ție...

Amar

Uneori ți-e amar...
Amar de dor
Amar de jale
Amar de toate,
Findca amar
De multă vreme
N-ai fost în stare
Să strigi pe gură
Amărala izvorâtă
Din chinurile tale
Mult prea multe,
Mult prea repetate
Şi mult prea...
Pline de pelin...

Nu contează de ce și cum scriu... oricum nu-i pasă nimănui :)

Cică atunci când vorbeşti prea mult despre tine înseamnă că eşti plin de EGO.

Dacă vorbeşti despre alții bârfeşti şi eşti plin de infatuare.

Atunci mai bine taci.

Dar cum să taci în scris?

Iar dacă vrei să pui pe hârtie smintelile conflictelor din interior, cum faci ca să taci în cuvinte?

Dacă intenționezi să împărtăşeşti trăirile tale şi altora din empatie, de dragul îndemnului la toleranță şi la înțelegere, sau pentru ca ei să observe că toți suntem la fel, cum trebuie procedat?

Cei mai mulți scriitori scriu despre ei.

Îşi îmbracă sinele şi experiențele într-un personaj şi inventează o poveste cadru unde să le plaseze.

Asta nu e EGO. E literatură.

Dacă scriu despre ei e autobiografie, sau îşi scriu memoriile.

Atunci de ce cei care aşează pe un suport electronic durerile, emoțiile sau cuvintele trecute prin ființa lor pot fi considerați narcisişti, ignoranți sau egotici?

N-am mai scris demult.

Nu pentru că n-am avut inspirație sau pentru că nu mi-a fost dor să scriu, ci din lipsă de timp.

Am aplicat acum vreun anişor pe o poziție superioară.

Am reuşit să ocup postul. În ziua aceea m-am rugat şi am plâns.

Am zis "Doamne, nu mă lăsa să mă înrăiesc!"

Dar de atunci... sufletul meu plânge continuu.

Ca să faci ce trebuie, uneori trebuie să faci ce nu-ți place.

Dacă de dragul armoniei amâni să spui lucrurile pe care ar trebui să le spui ele se înrăutățesc.

Se iscă haos şi în interior şi în exterior.

Dacă aştepți ca cei din jur să reacționeze din bun simț şi eziți să le spui ce trebuie, acumulezi tensiune în interior, iar în afară lucrurile vor sta mereu aşa cum nu se cuvine.

Iubesc oamenii. Îi iubesc de nu mai pot şi țin la fericirea fiecăruia.

Dar uneori şi eu şi oamenii trebuie să înțelegem că în viață trebuie să facem şi lucruri care nu ne plac... lucruri care trebuiesc totuşi numaidecât făcute...

Şi oricum ne-am învârti, suci şi poziționa ca să privim situațiile de viață şi să le dăm conotația care ne avantajează, din nefericire unele munci nu-s făcute numai pentru negri.

Mulțumesc în primul rând celor care în viață m-au făcut să mă rog şi să plâng pentru ei şi pentru mine!

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Şi spun asta simțind doar recunoştință, fără a-mi părea că sunt buricul lumii, sau un VIP plin de merite care alege plin de emfază să mulțumească gratitudinii pentru grandoarea de a fi.

Foto: George Ziakas

Scris de o oarecare, cu drag

Adevărul răsare întotdeauna... în tine...

Accesezi printr-o anumită formă înțelepciunea

Pământului și aștepți ca adevărul altora să facă parte din tine.

Dar adevărul va face sens pentru tine doar atunci când va răsări din ființa și conștiința ta.

Dacă îmi permiți o comparație poate nu foarte fericită, e ca atunci când dai cu banul și aștepți ca răspunsul să-ți vină din exterior.

Dar el răsare în tine atunci când banul e încă în aer, iar inima ta își dorește în secret ca banul să cadă pe o anumită față a monedei.

O zi înțeleaptă să ai!

EGO-ul... BAU-BAU-ul din tine...

Tot auzi că egoul e CEVA MONSTRUOS.

Și în mintea ta el se transformă în BAU-BAU care tronează prin tine.

Începi să-ți dorești cu ardoare să te lepezi de el.

Vrei să fii liber de ego și începi să te lupți cu atașamentele, cu relațiile cu tot ce-ți pare a avea legătură cu el și cu felul în care dumnealui pune stăpânire pe tine.

Într-o formă sau alta, toate țin de EGO.

Drept pentru care te afli într-o continuă frământare și luptă chinuitoare cu morile de vânt menite să fure toată liniștea din tine.

Vrei să fii liber de ego?

Nimic mai simplu. Renunță la lupta cu el.

Acceptă-l. Privește-l în ochi. Înțelege-i nevoile și nu-l mai hrăni cu energia din tine.

Rămâi centrat și nemișcat undeva în inimă, la adăpost de toate gândurile care răsar fără să vrei prin mintea ta.

Privește-ți EGO-ul fără teamă.

Fără judecăți și fără să-i acorzi prea multă atenție.

Fără să te lași mereu absorbit și copleșit de imaginea lui despre tine.

Atenția las-o să rămână mereu în acea parte fără gânduri, fără sentimente și fără judecăți dinlăuntrul tău...

Să locuiască mereu în acea parte nemișcată din tine... în partea liniștită din tine...

Cine eşti tu cel pe care îl iubesc?

Nu-ți cunosc numele, nu-ți cunosc identitatea...

Nici arborele genealogic ale cărui rădăcini te-au legat într-un anume fel de Pământul din mine.

Nu-ți cunosc graiul, nu ştiu cum arată bucata de carne menită a te delimita cumva în spațiul vizual din fața ochilor mei...

Nu-ți cunosc zbuciumul, nu-ți cunosc viața, nu ştiu nimic... nu te ştiu...

Nu te cunosc şi nici n-aş putea să te identific vreodată prin iluziile visurilor mele trecute, prezente ori viitoare...

Habar n-am cine crezi că eşti, cine îți pare că ai putea fi...

Dar te simt...

Adânc, subtil, înalt, departe, aproape, zbuciumat, liniştit ... ascuns undeva la vedere prin mine...

Cine eşti tu cel pe care îl iubesc?

Şi cât de departe crezi că poți fi în stare să te ascunzi mereu... prin mine

Șirul lui Fibonacci

Poți gândi Lumea și pe Dumnezeu, dar până nu vei trăi lumea și până nu-L vei trăi pe Dumnezeu prin tine, nimic nu va face sens cu-adevărat pentru tine, nimic nu te va putea mulțumi pe deplin.

Home alone

Dacă ai fi fost singur pe Pământ înspre cine ai fi arătat cu degetul?

Cui ai fi avut de dovedit ceva?

Pe cine ai fi dat vina de fiecare dată când te-ai fi împiedicat și-ai fi căzut copleșit de îndoielile fricilor tale?

Dacă ai fi fost singur pe Pământ cine ți-ar mai fi purtat toate vinile pe care ai fi avut nevoie să le arunci în cârca altuia?

Cine ar fi putut să-ți susțină toate smintelile, toate ideile și toate rătăcirile despre cine ești și cât de magnific poți fi în mintea ta?

Dacă ai fi fost singur pe Pământ în cine ai mai fi putut arunca cuvintele de ocară răsărite în mintea ta critică și chinuitoare?

Și oare cine ți-ar mai fi suportat șirul gândurilor neliniștite și fără rost?

Oare dacă ai fi fost singur pe Pământ și nimeni n-ar fi putut să-ți poarte vinile închipuirilor, ți-ar fi fost mai ușor să te dezbraci de tot ce crezi că ești sau că nu ești?

Ai fi avut curajul să te arăți gol și nud în Lumină?

...Ți-ar fi fost mai simplu să nu-ți fie teamă că Divinitatea ar putea să te condamne, să te judece ori să arate înspre tine cu degetul?

Însă atâta vreme cât ai mereu înspre cine arăta cu degetul... cine să știe???

Astazi... in fiecare zi... doar astazi...

O sa-i dedic ziua de astazi sufletului.

Intreaga...

O sa fragezesc trairile, o sa amplific emotiile...

O sa le fac... pozitive...

Voi scoate din ele pana la ultima lacrima de bucurie...

O sa-i dedic ziua de astazi inimii... 

O sa caut impreuna cu ea iubirea ratacita prin mine...

Cu iubirea impreuna vom purcede la drum...

Sa ma gasesc, pentru a nu stiu cata oara...iar si iar, pe mine...

Poate ca jungla din exterior si-o fi intins lianele zbuciumate ale rautatilor fara rost, ale tensiunilor inutile... 

Nu le voi lasa sa ma acapareze... nu am de gand sa le cad prada pentru totdeauna...

Astazi, voi evada din latul ce mi l-au intins...

O sa-i dedic ziua de astazi sufletului, inimii si iubirii...

Voi domoli turatia gandurilor fara rost... 

Le voi privi cum ruleaza cu incetinitorul pe ecranul de la mansarda, pana se vor dizolva de tot, topite de lumina ochilor mintii mele...

Astazi am de gand sa las Lumina sa puna din nou stapanire pe mine...

Astazi... in fiecare zi... doar astazi...

Iubesc...

www.card-photo.com

E atat de usor sa iubesti mereu  acum... 

Doar astazi...

Relația de iubire nu e un perpetuum mobile de speța întâi

Ea trebuie întreținută, are nevoie de mentenanță şi inovații constante.

Nu e suficient să dăm de câteva ori la coarba trăirilor, ori la manivela sentimentelor și să ne așteptăm ca ele să se manifeste pentru totdeauna și imperturbabil la fel.

E nevoie ca din când în când să o traducem prin gesturi mai mici, ori mai mari, prin declarații ori diferite dovezi de dragoste: o farfurie din mâncarea lui preferată, oferirea fără vreun motiv special a florii ei preferate...

Ori poate printr-o ocheadă fugară sau o atingere pe sub fața de masă la petrecerea zilei de naștere a bunicii.

Sau, de ce nu, prin furatul unui sărut, în bucătărie, la marginea oalei de borș care stă să dea în clocot.

Gesturi simple dar cu efect scontat, de lungă durată, care asigură trăinicia și continuitatea relației.

Tot un gest de iubire poate fi și o ceartă zdravănă atunci când iubirea are nevoie să fie trasă de mânecuță.

Ori o discuție unu la unu ușor mai aprinsă atunci când vreunul din protagoniști o ia pe coclaurii bălăriilor ispitelor, ori viciilor, ori cine știe din ce alte pricini cauzatoare de neplăceri trecătoare.

Nu, relația de iubire nu e o constantă în formula vieții mereu schimbătoare, dinamică și în transformare.

E o variabilă ce se modulează în același timp și direcție cu evoluția ființelor noastre.

Ea vibrează mereu diferit, mereu alfel și poate evolua odată cu noi, dar niciodată singură.

Are nevoie de investiții permanente și de infuzii continue de afecțiune și iubire.

Nu merge de la sine, așa cum nici noi nu ne dezvoltăm de la sine, nefăcând nimic.

Relația de iubire ca să fie are nevoie de noi.

Nu să fie lăsată să crească de izbeliște ca o buruiană în șanțul delăsării de pe marginea drumurilor pe care am ales de bună voie să călătorim.

Foto: George Ziakas

În niciun caz...