De unde știm dacă suntem actorul principal al vieții noastre?

Ne naștem, trăim și murim.

Nimic nou. Nimic neobișnuit. 

De-a lungul existenței noastre telurice pare că viața ne tot dă prilejul să ne dezvoltăm, să ne autodepășim, să ne dovedim nouă și celorlalți cine suntem și de ce suntem în stare.

Anumite tipare învățate și educația primită ne îndeamnă mereu să fim și să devenim ceva, cineva.

E nevoie să fim cei mai buni, cei mai politicoși, cei mai harnici, cei mai instruiți, cei mai inteligenți, cei mai capabili... cei mai cei... 

Și atunci ne întrebăm de ce lumea în care  trăim nu e plină numai de cei mai cei și de cele mai cele?

De ce oare e plină doar de oameni care mai de care mai obișnuiți, care mai de care mai nefericiți și mai neîmpliniți?

Adunăm ca hârciogii cunoștințe și strângem patalamale în speranța ca mai devreme sau mai târziu să fim capabili să agonisim mai mici sau mai mari averi. 

Banii, bunăstarea, situația materială bună par a fi menite să dea existenței noastre titul de noblețe mult râvnit.

Nimeni, sau aproape nimeni, nu ne învață că cel mai important lucru e de fapt să învățăm să facem ceea ce ne place cel mai mult.

Întotdeauna un lucru făcut din plăcere ne va aduce fericire și satisfacție deplină.

Orice afacere sau meserie făcute din hobby frizează perfecțiunea, aparent fără niciun efort.

Că facem sau nu ce ne place, până la urmă tot devenim ceva și suntem cineva în viețile noastre.

Dar de unde știm că asta e ceea ce ne-am dorit?

De unde știm dacă într-adevăr acesta este scopul și menirea noastră pe pământ?

De unde știm dacă avem rolul principal în povestea vieții noastre și nu am obținut doar unul din rolurile secundare?

Ori poate și mai rău, de unde știm că nu facem doar figurație în propria noastră viață?

Vestea bună e că întotdeauna avem rolul principal în viața noastră. 

Niciodată nu suntem pe drumul greșit.

Ce poate fi greșită e doar atitudinea noastră față de încercările care ne apar în cale, de modul în care ne raportăm la ele și de felul în care știm să privim înspre noi.

Noi suntem singurii capabili să ne urcăm în slăvi sau să ne coborâm în infern cu modul în care gândim despre noi și despre situațiile de viață.

Noi suntem unicii sabotori ai călătoriei noastre pe pământ, singurii care ne limitează, care ne eliberează sau ne încâlcesc pașii pe potecile pe care umblăm.

Noi facem toate alegerile și ni se pare că mereu avem liberul arbitru, dar până și acest liber arbitru e o noțiune relativă.

E adevărat că suntem liberi să facem și să alegem orice vrem. 

Cu toate astea, în momentul în care suntem puși să alegem, dispunem de un anumit nivel de conștiință și de înțelegere care ne limitează cumva opțiunile.

Și totuși, cum facem să simțim că suntem bine și că drumul nostru e cel bun sau că facem și gândim ce și cum trebuie?

Știm că suntem pe drumul cel bun când în tot ce facem ne raportăm la voința Celui de Sus, când simțim că acțiunile noastre nu ne mai trădează inima, când felul de a gândi nu ne mai otrăvește viața...

Atunci când nu ne vom mai simți lipsiți de valoare, când vom putea privi cu încredere către noi sau când nu ne vom mai simți handicapați sufletește, trupește sau mental vom știi că n-am rătăcit calea.

Când nimic nu ne va mai putea încorseta sau îngrădi, când nu ne vom mai simți pierduți sau că ne pierdem pe noi înșine vom știi că suntem pe calea cea bună.

Dacă nu vom mai obosi de ca și cum am înota împotriva curentului ci vom aluneca lin în același sens cu viața... vom simți că suntem pe calea cea bună, în acord cu voința Lui.

Și toate astea se vor întâmpla când vom lăsa frâiele din mâini, când vom renunța la așteptări și la nevoia de control.

Vom căuta apoi cu toate simțurile doar să găsim pe copacii încercărilor din viața noastră marcajele semnelor prin care El ne indică întotdeauna drumul cel bun.

Ne vom întreba la un moment dat: oare care e rostul vieții pe pământ și la ce bun toate astea?

Cu un minim de documentare vom afla că din orice perspectivă a fost abordată de-a lungul timpului această întrebare, fie ea dogmatică, filosofică, ezoterică sau de bun simț, răspunsul  a fost mereu același  și anume că rolul omului pe pământ și singura lui fericire e să-l cunoască pe Dumnezeu.

În acest sens fiecare în parte dintre noi a primit lecții de viață diferite.

În consecință nu avem de la cine ne inspira, dar e suficient să credem cu adevărat că suntem capabili să ne dăm voie să ajungem la această cunoaștere.  

Iar după ce toate acestea vor fi în sfârșit bine lămurite, ne vom putea permite luxul de a ne întreba cu insistență:

Oare EU...cine sunt? 

Cine sunt EU ?