Există un timp pentru toate...

Unele răni pe care le crezi vindecate supurează când te aștepti mai puțin.

Se pare că atunci când le-ai îngrămădit într-o cutie, ca să le dosești în podul cu vechituri al subconștientului lor le mai rămăsese puțină durere de suferit, câteva lacrimi de plâns...

Și-apoi te miri ce situație, cântec, film, fotografie, floare sau mai știu eu ce  altceva ți le scoate frumos pe tapetul cel mai bun din sufrageria inimii, de-ți sfârtecă în bucățele toate gândurile, pieptul, și-ți rupe zăgazurile cerurilor din priviri.

Citești, meditezi, te rogi... te crezi Zen și cumva chiar simți asta.

Și deodată un nimic fără noimă te aruncă cu totul și cu putere în trecut ca să trăiești până la capăt durerea pe care ai refuzat la un moment dat să o simți, ca să jelești tot ce mai era de jelit, ca să urlii tot ce mai era de urlat.

Poate că atunci n-ai vrut, n-ai putut sau n-ai avut cum face altfel...

Poate dacă-ți dădeai voie s-o experimentezi de la un capăt la altul te-ar fi distrus cu totul, te-ar fi înnebunit sau nu te-ar mai fi lăsat în viață...

Poate că acum i-a venit rândul ...ca să simți tot ce-a mai rămas de simțit din ea.

Poate că de data asta vei știi să plângi fără să te înneci în propriile tale lacrimi...

Poate că acum chiar ești Zen și vei ști s-o îmbrățișezi, s-o accepți, s-o săruți, s-o alinți și să-i spui c-o iubești pentru tot ce te-a învățat, pentru felul în care ți-a modelat forma sufletului, pentru luminițele pe care ți le-a aprins în ochi și-n inimă...

Se pare că într-adevăr toate lucrurile, situațiile de viață și toate durerile vin la timpul lor.


Iar tu poți să te consideri Zen nu pentru că nu mai simți durere, ci doar pentru că acum știi cum se face să o accepți și să-nchizi toate rănile nevindecate din viața ta.

Din câte se pare... există într-adevăr un timp pentru toate...