Dimineața...te caut...

Îmi întind degetele gândurilor și răscolesc frunzele viselor frumoase care se aștern, în fiecare noapte, între noi.

Noaptea e a mea, e pentru mine. Noaptea nu mi-e dor decât de mine.

În fiecare noapte am întâlniri de taină cu mine însămi.

În fiecare noapte aflu despre mine ce nu vreau să știu. Sau poate că vreau să știu, dar mi-e frică să aflu. 

Mi-e frică să bat la porțile subconștientului, dar noaptea...mă ajută.

Și visez despre mine. 

În toate visele visez despre mine sau învăț despre cine sunt.

Dimineața deschid ochii spre a visa mai departe... 

Spre a visa în continuare... cu tine...

Dimineața mi-e frică de singurătate și te caut...

Și mă întreb cum de oare noaptea când e întuneric nu mi-e frică de singurătate și ziua, pe lumină, da?

Noaptea mintea tace. De aceea mie nu-mi mai este frică de nimic.

Ahaaaa.... de fapt mie nu-mi e frică nici noaptea și nici ziua de singurătate. 

Nu mie mi-e frică, ci minții mele îi este frică.

De fapt ea nu are decât o singură teamă: ca mie să nu-mi mai fie frică de nimic.

Ii este frică că dacă n-o mai bag în seamă mă voi descoperi pe mine cea adevărată și nu voi mai avea nevoie de serviciile ei prețioase.

Ea nu știe că n-am de gând să renunț la serviciile ei - uneori, îmi sunt foarte utile.

Și totuși... n-am de gând nici să înghit toate gogoșile ei sfruntate spre a-mi băga singurică și benevol frica în oase.

Dimineața... te caut...

Te caut să-mi întinzi mâna sufletului curat și să fim unul, nu doi.

Ține minte: dimineața conștiinței e atunci când mereu vom căuta să fim doar unul... nu singuri, dar niciodată doi...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!
Oana Denis Rotariu
12.10.2014