”Iubește-ți aproapele ca pe tine însăți.”

Cel mai bine știm să trăim viețile altora.

Suntem specializați în tot ce au de făcut cei de alături.

Putem spune cu precizie matematică cum trebuie să se comporte ceilalți, ce articole vestimentare li se potrivesc mănușă, ce coafuri sau ce culori le vin cel mai bine și lista poate continua la nesfârșit.

Avem o părere și ne dăm cu părerea în tot ce au ceilalți de făcut, însă uităm să le-o împărtășim și impricinaților.

Schimbăm impresii cu oricine despre oricine și uităm să ne uităm în ograda noastră - la ce ne-am uita, oricum are cine s-o facă pentru noi...

Suntem ași în a crește și educa copiii altora, cu ai noștri se pare că ne descurcăm nițeluș mai greu.

În concluzie, suntem maeștri în a trăi viața altora, nu mai putem de grija lor și uităm cu desăvârșire să ne avem și grija noastră.

De ce facem toate astea?

Simplu. Pentru a ne întări egoul. 

Vorbind de rău pe ceilalți ni se pare că noi suntem mai merituoși, mai buni.


Nu știm să prețuim oamenii din viețile noastre.

Habar n-avem că valoarea pe care o atribuim celor din jurul nostru e de fapt valoarea noastră.

Ceea ce vedem în ceilalți e de fapt felul în care știm noi să gândim sau să privim înspre ei și e foarte probabil să n-aibă nici în clin nici în mânecă cu cei în cauză.

Când vorbim despre ceilalți nu spunem mai nimic despre ei...

Însă spunem grozav de multe despre noi...

Numai despre noi...