Mi se pare că ieri, sau alaltăieri, nu-mi amintesc exact când, mi-am uitat zâmbetul la tine.
Îl așezasem pe raftul al doilea de sus, undeva lângă bătaia inimii mele de la tine din piept, știu bine.
Cum? N-ai observat că l-aș fi avut la mine când am intrat pe poarta inimii tale?
Se prea poate. Îl ascunsesem bine. N-aș fi vrut să mi-l fure careva în drum spre tine.
Eram de părere că n-aș fi în stare să trăiesc fără fericirea din ochii tăi, la vederea lui.
Să fi uitat să ți-l arăt, de emoție?
Nu-mi mai e clar. E prea multă învălmășeală în amintirile mele.
Prea multe sentimente scormonesc prin ele.
Prea multe lacrimi de fericire ating podul palmelor emoțiilor ce le șterg.
Bună seara, dragostea mea!
Nu-mi mai găsesc nicăieri zâmbetul...
Nu vrei să-mi spui dacă n-a rămas cumva pe la tine?
Cu drag, Oana ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu