De tine...

Gândul meu leagă
Depărtarea mea...de tine...
Gândul meu adună mereu
Zările inimii mele...


....Și inima ta...

www.card-photo.com

15 ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”

Mi-era de ploaie ... să nu vină...

Mi-era de soare ... să nu fie prea mult...      

Mi-era de Ștefan Străjeri și de-ale lui bucățele de suflet înșirate pe fiecare dintre cele peste șase sute de pagini minuțios adunate în a lui monografie  ”Românii americani de la Marile Lacuri”... să fie primit și prețuit așa cum se cuvine...

Mi-era ca toate trăirile învălmășite alandala în pieptul ”Curentului Internațional” la aniversarea celor cincisprezece anișori de viață ... să-și găsească împlinirea pe care o merită...

Mi-era de impozanța numelui și renumelui fiecărui participant la eveniment, dar mai ales de inimile și de sufletele lor ... să se simtă încântate și mulțumite...

Și copleșită de tot și de toate am ales și de astă dată să-L rog pe El să coordoneze tot.

L-am rugat ca la repetiția generală să coloreze în verde crud fiecare fir de iarbă al Pojorâtei, să învețe vântul să bată lin și atât cât trebuie, soarele să strălucească cât se cuvine și eventual, să adune și câțiva norișori pe care să-i îmbrace în alb și să-i pună să danseze frumos pe cer.

L-am mai rugat să ne regleze sufletele în așa fel  încât să știe să rezoneze la capacitate maximă unele cu altele iar evenimentul să capete vibrația potrivită pentru a dăinui în inimile noastre peste vreme.

Și poate că în final nu-I va fi greu să aibe îngăduința de a avea grijă și de mine, ca în tăvălugul de trăiri de tot felul să nu mă pierd cu firea, să-mi scap pe jos cuvintele din vocabularul inimii, să le calc în picioare și să nu le mai pot resuscita pentru a scrie despre frumoasa sărbătoare.

Apoi, cu încrederea că El va ști ca de fiecare dată să facă ce și cum e mai bine pentru noi, m-am îndreptat cu nădejde înspre Pojorâta atât de dragă lui Ștefan Străjeri.

Cred că m-am lăsat dusă de valul emoțiilor și am uitat să vă povestesc ce se întâmplă la Pojorâta, cine e Ștefan Străjeri și de ce mă frăsuiesc atât de tare.

Ștefan e un ilustru fiu al Pojorâtei în al cărui suflet Bucovina are un loc aparte. Născut în această comunitate la data de 24 mai 1972, din părinţii Maria şi Teodor (Toader), are o soră, Teodora, născută în 1977, medic specialist pneumolog la Spitalul „Centre Hospitalier Bretagne Atlantique”, din Vannes, Franţa și este căsătorit din 1996 cu Mihaela Luminiţa (Roman, judeţul Neamţ).

A absolvit Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi în perioada 1991-1996, apoi a absolvit studii postuniversitare (master) la aceeaşi universitate, în specializarea „Audit şi Management Contabil”. 

Pentru un român cum e Ștefan, acasă nu e un loc, e un sentiment.

Din dorul lui de Bucovina, de tradiții românești și de acasă s-a născut primul lui copil: un volum despre românii americani de la Marile Lacuri (carte tipărită la Editura Anamarol - Director Rodica Elena Lupu, tehnoredactată de Valentin Popescu, coperta și grafica aparținând Gabrielei Petcu).

Ce prilej de a prezenta copilul lumii întregi putea fi mai bun decât aniversarea celor cinsprezece ani de la prima apariție a ziarului ”Curentul Internațional”, editat în Detroit, Michigan, pe care îl coordonează, îngrijește și ocrotește cu drag?

Și care loc ar fi putut să fie mai potrivit pentru frumoasa celebrare decât acasă, în satul lui natal, cu ocazia Zilei Comunei Pojorâtei care întâmplător coincide și cu Ziua Copilului?

Așadar ziua de 1 iunie 2014 a concentrat la Pojorâta un cumul de evenimente care mai de care mai deosebite, mai de seamă, mai importante, dar de mare însemnătate atât pentru comunitatea pojorâtenilor cât și pentru toți participanții la sărbătoare.

Ziua a debutat cu lansarea de carte ”Românii americani de la Marile Lacuri” a lui Ștefan Străjeri.

Printre invitații la lansare s-au numărat Profesor Universitar Doctor Anca Sîrghie(Sibiu) de la Universitatea Alma Mater Sibiu, Corneliu Florea (Winnipeg, Canada), scriitor a peste zece cărți și numeroase articole publicate de peste treizeci de ani de când a emigrat în Canada, Profesor Viorica Cernăuțeanu (Pojorâta), Profesor Domnica Codreanu (Pojorâta), Stela Nacu (București), realizator emisiuni la TVR Internațional București, George Oscar Păduraru(București), operator TVR Internațional, doamna profesor Gabriela Volosciuc (Sibiu), Ana-Morosanu-Magdin (București), șef departament interviuri la Romania Press, editor la București News și Colaboratoare a Curentului Internațional, Petre Magdin(București), compozitor și realizator de emisiuni TV, Virgil Rațiu(Bistrița), director Editura Aleteia, Gheorghe Chindriș (Cluj/Ieud) – membru fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Adriana Verhange(Deva) – membră fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Oana Rotariu (Suceava), Colaborator la Curentul Internațional, Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu (Iași), artiști muzică folk pe care Primarul Pojorâtei, ing. Ioan Bogdan Codreanu i-a găzduit la Primăria din Pojorâta, într-un ambient elegant, simplu și decent în care trona o încărcătură emoțională aparte.

Pentru început, pentru a destinde puțin tensiunea generată de emoțiile din sala, cei doi artiști folk din Iași ne-au interpretat două cântece din repetoriul lor.

Domnul primar Codreanu l-a prezentat apoi pe Ștefan Străjeri despre care a spus că deși e plecat fizic la mare depărtare de locurile natale, cu sufletul și inima a rămas mereu alături de cei de acasă, că datorită lui Bucovina n-a murit și că sufletul ei trăiește și a elogiat munca titanică pe care acesta a depus-o pentru a scrie monografia pe care a venit să o lanseze în satul natal. Domnia sa i-a mulțumit lui Ștefan că în inima lui scrie Pojorâta pentru totdeauna.

Apoi, Ștefan Străjeri vădit emoționat a prezentat ”Românii americani de la Marile Lacuri” ca fiind o carte eveniment, dorită și necesară pentru toți românii, o scriere menită a-i lega pe români de români. Apoi, cu modestia-i caracteristică i-a lăsat pe ceilalți invitați să spună câte ceva despre cartea sa.

Doamna Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie care s-a îngrijit de corectura și de prefața acestei impresionante monografii a evidențiat faptul că lecturând ”cartea economistului publicist Ștefan Străjeri rămâi uimit gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu conștiința că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor de pretutindeni.”

Ea a vorbit despre structura logică a cărții, a prezentat fiecare capitol în parte și a spus că întrunește toate caracteristicile unei reale teze de doctorat. A mai adăugat că nu s-ar mira ca, în timp, pornind le la sfârșit spre început, Ștefan să adauge celorlalte realizări ale sale și titulatura de doctor.

Domnia sa a menționat că orice carte, odată făptuită își are traseul ei în lume, independent de voința autorului și că Pojorâta este kilometrul zero din viața acestei monografii care leagă depărtările.

A încheiat apoi cu un inspirat citat care aparține marelui nostru poet Tudor Arghezi: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

Felul în care Ștefan Străjeri a contribuit la aducerea și perpetuarea tradițiilor românești în Statele Unite ale Americii a fost elogiat de Gheorghe Chindriș, membru fondator și președinte până în 2010 a Societății ”Avram Iancu” din Detroit.

Despre Ștefan Strajeri și despre a lui carte au vorbit și doi dintre dascălii pe care el i-a avut pe timpul școlii gimnaziale,  Doamna profesor de istorie Viorica Cernăuțeanu și Doamna profesor de română Domnica Codreanu, care au reușit să sensibilizeze până la lacrimi  audiența.

Impresionate de multiplele talente de jurnalist, economist și chiar și de istoric ale lui Ștefan, domniile lor au spus că ceea ce le-a determinat să-l îndrăgească mai mult decât o făcuseră până atunci a fost faptul că atât în 2009 la celebrarea împlinirii celor zece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional” cât și acum el a ales să aducă personalități de renume în satul natal.

Mândre de faptul că distinsul autor, fostul lor elev, nu și-a uitat obârșia, ele au remarcat cum în timp el a devenit un om de mare valoare pentru comuna lor.

Au mai pomenit și că ”prin truda condeiului și sfințirea cuvântului el a continuat un vis al altui înaintaș al său, cum ar fi călugărul cărturar Iraclie Flocea și că de acum încolo numele lui Ștefan Străjeri se va adăuga în panoplia oamenilor de valoare ai Pojorâtei”.

Domnul Corneliu Florea, scriitor a peste zece cărți și a numeroase articole, a omagiat împlinirea celor cincisprezece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”, a evidențiat valoarea antologică pe care acest ziar o are, faptul că e o publicație independentă, curajoasă, o voce într-adevăr liberă care unește românii de pretutindeni, îi inspiră și spune lucrurilor pe nume dar cu respect, pe cât posibil cu obiectivitate și fără a induce teamă și ură.

El a adăugat că din 2005 de când l-a preluat Ștefan Străjeri se străduiește să continue în stilul și pe linia pe care cel mai mare ziarist patriot român de după Mihai Eminescu, Pamfil Şeicaru,  a trasat-o:  „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”.

În opinia distinsului domn Florea, ”Curentul Internațional” a devenit astfel cea mai importantă, mai căutată şi mai apreciată publicație românească, care dezbate liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, culturale, istorice sau de ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate care să-i stârnească interesul.

Deoarece e o onoare să fiu colaboratoare a ”Curentului Internațional”,  ca un elogiu adus celor cincisprezece ani de la prima sa ediție,  îndrăznesc să aduc și eu o notă personală și să afirm,  fără teama de a fi contrazisă, că acest ziar este cu mult mai mult decât un jurnal obișnuit. El reprezintă o victorie în realizarea idealului de libertate a românului și o mărturie că românismul n-a murit poate și din pricina faptului că există o publicație care îi unește pe românii de pretutindeni în cuget și simțire.

Și ca o dovadă a faptului că bucovinenii sunt renumiți pentru tradiții și spiritualitate, sărbătoarea s-a mutat firesc, așa cum se cuvenea, la Biserica  ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Parohia Pojorâta II, unde distinsa doamnă a muzicii populare românești, doamna Veta Biriș ne-a cântat și încântat cu pricesne de biserică.

De la biserică, evenimentul a continuat pe stadion, unde pe scena frumos amenajată am putut urmări un spectacol artistic inspirat ales și adecvat momentului, prilejuit și de a XI-a Ediție a Festivalului de obiceiuri și tradiții ”Comori de suflet românesc.”

În deschidere, un sobor de preoți a oficiat nunta de aur a două perechi de pojorâteni ce au avut privilegiul de a împărți împreună câte o jumătate de veac de căsnicie.

Apoi a urmat deschiderea oficială a programului artistic de către Primarul Pojorâtei Ioan Bogdan Codreanu.

Au urmat frumoșii micuți interpreți ”Mugurașii Pojorâtei” îmbrăcați în port popular specific zonei, care  au cântat spre deliciul spectatorilor.

Au fost invitați apoi pe scenă toți consilierii comunei, cărora domnul primar a ținut să le mulțumească pentru frumoasa colaborare și susținere de care se bucură din partea lor.

În cadru festiv au fost investiți cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Pojorâta Doamna Profesor Viorica Cernăuțeanu, Domnul Ștefan Străjeri, fiu al Pojrâtei venit de peste mări și țări pentru a-și lansa prima sa carte în comuna natală, Domnul inginer silvic Valerian Solovăstru și Domnul deputat Corneliu Mugurel Cozmanciuc, care au ținut fiecare în parte câte un mic discurs.

La sărbătoarea Pojorâtei au participat primari și primărițe din comunele și orașele învecinate: Vama, Frumosu, Sadova, Vatra Moldoviței, Moldovița, Pojorâta, Fundu Moldovei, Breaza, Moldova Sulița și Izvoarele Sucevei care și-au adus aportul contribuind fiecare cu aducerea la eveniment a artiștilor și formațiilor cele mai reprezentative ale comunelor lor, fapt pentru care primarul Pojorâtei și-a exprimat recunoștința. La Ziua Comunei Pojorâta au fost prezenți atât Prefectul de Suceava Florin Sinescu cât și Președintele Consiliului Județean Suceava Cătălin Nechifor.

În continuare, Pamfil Roată si ”Ansamblul Plaiurile Pojorâtei” pe care Ștefan Străjeri i-a adus la Detroit în 2012 au susținut un frumos moment artistic  premergător momentului în care Doamna Veta Biriș ne-a încântat din nou cu a ei voce cu timbru unic și cu ale sale cântece populare cu iz profund patriotic.

Au urmat  Ansamblul folcloric ”Cetina” din Vama, Călin Brătianu, Felicia Oblesniuc și Ansamblul folcloric ”Huțulca” din Moldovița.

Un alt moment important a fost cel al premierii sportivilor comunei: Flocea Alexandru și domnul profesor de educație fizică Agoston Zoltan.

Au mai performat  Ansamblul folcloric ”Brăduțul” din Frumosu, Ansamblul folcloric ”Izvorașul” din Izvoarele Sucevei, Ansamblul folcloric ”Brezeanca” din Breaza, Nicoleta Hafiuc și Ansamblul folcloric ”Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, Mircea Coca și Ansamblul  ”Flori de Bucovina”, din Sadova și din nou Ansamblul folcloric ”Piatra Străjii” din Pojorâta, Laura Cazac și Diana Ivașcu împreună cu Ansamblul folcloric ”Plaiurile Pojorâtei”.

Ajuns la timp pentru a participa la eveniment, tânărul interpret timișorean Florin Boita, a încântat publicul cu a sa voce caldă și cântec ce pornea parcă direct din suflet.

În încheierea programului artistic au urcat pe scenă Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu care au delectat audiența cu muzică folk de calitate.

De remarcat este că evenimentul s-a bucurat de organizare ireproșabilă datorată dăruirii și sufletului investite de întreaga echipă de organizatori, printre care amintim Grupul de acțiune locală ”Bucovina de Munte”, Consiliul Local și Primăria Pojorâtei (mulțumiri speciale aducem doamnei Nicoleta Ursachi de la Primăria Pojorâta).

Printre lucrurile care m-au impresionat cu adevărat au fost tenacitatea, iubirea și devotamentul lui Ioan Bogdan Codreanu, Primarul Pojorâtei, care a conceput, a coordonat și s-a implicat activ, minut cu minut în fiecare moment al evenimentului.

Și nu în ultimul rând, vreau să amintesc despre profesionalismul fără cusur al minunaților reprezentanți  TVR Internațional, operator TV George Oscar Păduraru și Doamna Realizator emisiuni Stela Nacu, despre care pot spune cu mâna pe inimă că e mai mult decât un profesionist și un om de televiziune, e o ființă nobilă, delicată, deosebită, o artistă adevărată care știe să transmită și să așeze într-un tot armonios bucăți din sufletele evenimentelor, motiv pentru care țin să-i mulțumesc într-un mod aparte.

Sărbătoarea de la Pojorâta a dovedit încă o dată că pentru un român adevărat acasă nu e un loc, e un sentiment pe care Dumnezeu i-l agață în piept atunci când ajunge acasă.

E mireasma ce-i umple nările și-i freamătă  ființa, e iureșul care-i face ca tot trupul să-i chiuie de fericire atunci când dă binețe fiecărui om pe care-l întâlnește pe orișicare dintre ulițele satului bine bătătorite în inima lui.

E acolo unde parcă nici vântul nu îl  bate ci doar îl mângâie, nici soarele nu îl arde, ci numai îi sărută fierbinte pielea.

Acasă stă în dumnezeirea fiecărui fir de iarbă, în liniștea foșnitoare de la poalele pădurii, în susurul pâraielor ce izvorăsc ape din ochi.

Știe că a ajuns acasă atunci când iarba pare mai verde și-i colorează privirile, râurile îi curg direct prin ființă, aerul îl umple de liniște și marea în loc să fie neagră e mai albastră ca oricând.

Acasă e mireasma suavă a mamei pe care-o poate resimți prin toate ungherele frumos zidite ale templului amintirilor din inima lui.

Nicăieri în lume nu găsești gust ca cel al zamei de găină  din curtea casei de acasă, ori al găluștelor în foi de viță fierte în chiup de lut în gura sobii, ca cel al plăcintelor poale-n brâu, sau al învârtitelor din belșug umplute cu nucă și stafide, ale căror mirosuri îmbietoare sunt menite să-i amprenteze definitiv amintirile cu miros de acasă.

Acasă e fiorul care îl trezește din nou la viață atunci când buzele îi ating mâna muncită a mamei, e bătaia pe spate plină de mândrie a tatălui, e privirea drăgăstoasă a fratelui sau a surorii mai mici.

E acolo unde fiecare sărbătoare e mai presus de toate o înlânțuire de tradiții care-l fac să simtă că merită și are cu-adevărat un loc sub soare.

Acasă e liniștea înmărmurită din jurul mănăstirilor frumos pictate, care rivalizează cu atât de minunat încondeiatele ouă de paște, e în înălțarea cântecelor psalmilor bisericești, e în spiritualitatea  frunzei care doar acolo știe să foșnească într-un anume fel.

Acasă, dorul e mai dor, doina mai doină, balada mai baladă, poezia mai poezie și duioșia și jalea pot atinge cote maxime în corzile abia acordate ale sufletului.

Pentru un român, acasă nu e un loc, e sentimentul pe care Dumnezeu i-l aprinde și i-l stinge în piept, atunci când ochii sufletului său sunt aburiți de emoția de a fi din nou...acasă.

Mi-era de ploaie...să nu vină...

Și chiar dacă în acea zi de vară Bucovina toată era stropită de picuri reci,  la Pojorâta, ploaia n-a venit... iar soarele și-a mutat strălucirea de pe cer, în sufletele noastre...

Încăpățânare

Sfâșâie-mi cuvintele... din minte, 
Zdrobește-mi sentimentele... din suflet, 
Smulge-mi amintirile...din inimă 
Ca să mă alungi... departe de tine, 

Și-mi voi reface din silabe... cuvintele, 
Îmi voi aduna din fărâme... sentimentele, 
Îmi voi lăsa uitate... amintirile 
Și voi veni mai aproape...de ființa ta. 

Pusi

În ultima vreme m-am gândit tot mai des la Pusi. 

Cine era Pusi?

Pusi era un pisoiaș mic, drăgălaș și drăguț, cum numai pisoii maidanezi, cu blăniță ca de tigru și ochi de un verde-smarald pot fi.

Și ce poți face când un gând îți vine repetitiv în minte? Mai nimic, te oprești din tot ce faci și purcezi la o mică introspecție și o scurtă analiză a gândului.

Era o zi toridă de vară, cum au fost aproape toate zilele pe care mi 

le amintesc din perioada cât am stat în Alger.

Locuiam undeva într-un cartier special amenajat pentru străini, un pic mai în afara orașului. Era o zonă superbă Pentru mine și fratele meu era echivalentul paradisului pe pamânt.

Îmi amintesc că blocul era văruit în alb, foarte curat și că toate doamnele locatare aveau mușcate la fiecare balcon, doamne venite din Belgia, România, Suedia, Franța, Ungaria...

Aceste soții ale domnilor aciuați prin aste părți de lume cu diverse treburi, erau toate, fără excepție, preocupate doar de creșterea și educarea odraslelor lor, cu îngrijitul florilor, cu studierea feluritelor împletituri scoase din revistele de specialitate, pe care și le achiziționau săptămânal pentru a-și alimenta imaginația și mai apoi îndemânarea.

Iar pentru ca să-și stimuleze creativitatea, doamnele făceau fel de fel de inovații culinare bazate pe  bogata varietate de fructe și legume cu care făcuseră cunoștință și cu care nu se întâlniseră niciodată până atunci în existența lor.

Și toate aceste activități se desfășurau în tihna sporovăielilor zilnice din jurul cafeluțelor de dimineața și de după-amiază, în jurul cărora obșnuiau să se strângă, spre a mai împărtăși impresii de peste zi.

Noi, copiii, ne jucam afară cât era ziulica de lungă și lungă mai știu că era.

Lângă bloc, despărțită de o alee ce urca și descria un arc de cerc înspre dreapta, se afla și o casă a unor băștinași algerieni ce aveau treisprezece copii. 

Casa era neîmprejmuită și era poziționată undeva mai sus față de bloc.

În spatele casei, undeva într-o vale, erau, una lângă alta, o grădină de zarzavat și o grădină de flori pe lângă care trecea o cărare, când mai lată, când mai îngustă.  

Cărarea se continua cu o alee flancată de smochini, ce ducea într-un drumușor de vreo 5 kilometri, care ajungea până în drumul mare, cum obișnuiam noi să-l intitulăm. 

Dacă treceam de grădina de zarzavat, dădeam de bălării care ne ajungeau și până la brâu, pe alocuri. Pe acolo ne spusese mama să nu trecem fiindcă erau bântuite de o groază de șerpi. Nu știa sărmana cum să ne mai îngrădească mental, pentru a nu ne apuca să mergem teleleu Tănase chiar peste tot pe unde vedeam cu ochii.

Odată trecuți de bălăriile care ne ridicau întotdeauna părul de pe cap și ne făceau pielea de găină, nimeream într-un pâlc de palmieri înalți până la cer și plini cu banane la care puteai ajunge doar cu gândul. 

Trecuți și de palmieri, sub ochii nostri se întindea o bucată de pământ arid, de culoarea carămidei, acoperit pe alocuri de pâlcuri de iarbă uscată și care nu se termina din punctul nostru de vedere nicăieri. Știam cumva că și pe aici se poate ajunge în drumul mare și ne-am încumetat să pornim înspre linia orizontului într-o bună zi, dar niciodată n-am văzut unde e capătul, nici după o jumătate de zi de mers. Ne-am întors după un răstimp, pentru că nu știam dacă se făcuse de ora mesei și nu vroiam ca mama să se îngrijoreze dacă ne-ar fi strigat la masă și noi n-am fi auzit ca să răspundem.

În eventualitatea în care îți trecea prin gând să mergi pe cărare, ca oamenii, constatai că la un moment dat ea se lățea într-o zonă situată în dreptul casei, în partea din spate a acesteia.

Aici, în partea din dreapta era o magazie de ustensile, iar în stânga era o gradină cu flori exotice care îți încântau ochii și îți îmbiau toate simțurile cu parfumul lor. N-am aflat niciodată cum se numesc acele frumoase flori pentru că nici nu ne interesa și nici nu cred că am fi înțeles mare lucru din corcitura de limbă formată din asocierea de cuvinte din toate limbile pământului, pe care o vorbeam noi copiii, pentru a ne înțelege între noi.

Acolo, în acea zonă mai lată a cărării, l-am întâlnit într-o bună zi, pe Pusi: un pisoiaș adorabil, de care toți copiii, de toate naționalitățile ne-am îndrăgostit definitiv, irevocabil și pe loc. A fost fără doar și poate un coup de foudre unanim, dar care nu ne-a dezbinat, așa cum poate s-ar fi întâmplat dacă eram ceva mai mărișori. Toți însă aveam vârste cuprinse între doi și opt anișori și eram vrăjiți de fragilitatea, gingășia și frumusețea unei vieți noi și atât de plăpânde.

Am ales să colaborăm între noi, să facem echipă și să-l creștem și educăm pe Pusi, așa cum se cuvine. Iar când eram cu Pusi, timpul rămânea nemișcat, se oprea în loc și nu mai știam pe ce lume suntem. Doar iubire, de o puritate greu de descris în cuvinte, se revărsa între noi și curgea cu dezinvoltură, nonșalanță, fluiditate și un firesc nemaipomenit.

După o vreme, am hotărât noi că a cam venit momentul să aflăm cine e stăpânul lui Pusi.

Și cu o înțelepciune pe care acum mi-e greu s-o înțeleg, am decis toți să ne așezăm într-un cerc, să-l punem în mijloc pe Pusi și să-l lăsăm pe el să aleagă, iar cel spre care s-ar fi îndreptat, cel ales, să fie declarat stăpânul pisoiului.

Ce nu pot uita este sentimentul pe care îl aveam când priveam acel pisoiaș, felul în care simțeam, trăirea și intensitatea trăirii.

Era de ca și cum pieptul mi s-ar fi despicat în două și iubirea îmi curgea din inimă, fierbinte înspre el, o iubire ce mă copleșea și mă topea în final în privirea lui.

Și cum ne uitam noi toți țintă la el și el la noi, după o vreme în care și-a tot plimbat privirile către noi, a pornit înspre mine și culmea, din acel moment m-a urmat peste tot pe unde mă purtau pașii.

Da. Iubirea atrage. 

Atragem ca magneții tot ce iubim cu inima deschisă. 

Iar în funcție de intensitatea cu care iubim, tot ce iubim ajunge mai aproape sau mai departe de ființa noastră.

Cred că asta o fi vrând subconștientul să mă reînvețe.

Poate că poveștile mele sunt puerile, poate că nu mă exprim prea elevat...

Consider însă că lecțiile pe care viața ni le predă sunt simple, atât de simple că nu simt nevoia să le complic și să le îngreunez, povestindu-le într-un limbaj mai alambicat, care în final să aibă menirea de a face ca nimeni să nu mai înțeleagă absolut nimic.

Să ai parte de iubire îți doresc!

Conquistador

Cetatile cele mai ravnite nu se cuceresc poruncind portilor lor sa se deschida.

E nevoie de strategie, de truda, de vointa si determinare pentru cucerirea lor.

Daca nu esti dispus sa-i escaladezi zidurile e poate pentru ca undeva, in mintea si inima ta consideri ca nu se merita.

Cu toate astea, daca tu consideri ca e de prisos efortul nu inseamna ca cetatea nu e suficient de valoroasa, ci doar ca e sortita altcuiva mai curajos sau mai putin las sa o ingenuncheze, ca mai apoi sa o faca sa infloreasca.

Sau poate ca ti-e menita tot tie s-o cuceresti, dar un pic mai tarziu...

O cafeluță colțuroasă... fără colțuri... :)

De multe ori când am fost supărată am decis că e bine să fiu colțuroasă, tăioasă și rea...fiindcă altfel m-aș fi transformat în bătaia de joc a celor care ar fi profitat de bunătatea mea. Atâta mă ducea capul, atâta puteam pricepe la momentul ăla.
Acum îmi dau seama de inutilitatea pierderii energiei canalizate în acest sens.
Toate războaiele se duceau în și cu mine. Cei din jur luau ca atare toate toanele mele și treceau peste ele cu o durere firească la pălărie - fie vorba între noi, ce altceva ar fi fost normal să facă?

Între timp am înțeles că percepțiile noastre sunt diferite.

Am priceput că dacă eu gândesc că altul a gândit într-un anume fel, e doar proiecția gândului meu asupra lui și că s-ar putea ca el să nu aibe nici în clin nici în mânecă cu filmul meu de la mansardă.

Am înțeles într-un final că regăsim în celălalt doar ce recunoaștem în noi și că ce recunoaștem în noi și nu ne place e exact lecția care ni se predă și la care ar trebui să lucrăm.

Și-odată identificată și rezolvată hiba, toate lucrurile își reiau mersul lor firesc, fără a fi nevoie să scot colții ca să bag în sperieți toți oamenii din jurul meu, oameni care de fapt mă iubesc, sau nu, dar oricum n-au nimic de împărțit cu mine.

Un început de săptămână miraculos  îți doresc!

Ție și ție și ție și ție, dar mai ales...ție !!!

Oana Denis Rotariu,
dimineața...

De ce ne părăsesc bărbații

Eu sunt mare ascultator de radio. Îmi ține tovărășie când trebăluiesc prin casă și-mi place compania lui. 

Astazi în timp ce pregăteam prânzul, aud că bărbații maturi își părăsesc partenerele pentru a-și lua companioane din rândul celor mai tinere, bun prilej ca să mă întreb: oare de ce?

Noi doamnele vom arăta cu degetul înspre ei, vom pasa problema cu totul în ograda lor si vom spune că și-a luat una pentru că era mai tânără.

Aparent, motivul pare că stă în picioare și așa este.

Nu contest că doamnele tinere arată mult mai bine, dar nu cred să fie ăsta adevăratul motiv pentru care domnii pleacă, fug, dau bir cu fugiții și se aciuează în brațele unei doamne mai tinere.

Da, ei caută partenere mai tinere, pentru că acele doamne încă n-au apucat să se acrească, să-și creeze un egou exacerbat așa încât să se considere burici ai Pământului, care să aibă dreptate în orice subiect abordat, orice situație dată, să aibă o opinie personală de necontestat despre orice.

Ele nu mai fac altceva decât să-și alimenteze în fiecare zi egourile. 

Copiii lor trebuie să meargă la cele mai bune școli, nu pentru a-și asigura un viitor mai bun (asta e o chestiune de noroc, de șansă și nu ține neapărat numai de pregătire). Ei trebuie să meargă la acele scoli pentru ca mămicile lor să aibă cu ce se lăuda și să se poată bate cu pumnii in piept.  Nu contează de fapt că ei, sărăcuții, iși doresc cu totul altceva și-s mereu nefericiti.

Acasă, asemenea doamne au grijă ca fiecare lucru să fie perfect în ordine și e mare tragedie dacă nu stau toate în felul în care dictează domniile lor. 

Casele lor au devenit muzee, în care dacă intri te așezi stingher într-un colțișor, să nu deranjezi, să nu faci dezordine sau mizerie, pentru că se supără doamna casei.

Și de-atâta strădanie și atâta perfecțiune nici nu e de mirare că la un moment dat domnilor să li se aplece de atâta bine. 

Bărbații, de fapt, atunci când ajung acasă, caută doar un suflet cald, pe cineva care să-i înțeleagă, care să le așeze ceva călduț în farfurie, în suflet și în pat și nu fițe și perfecțiuni închipuite.

Puteți să mă contraziceti, puteți să mă acuzați de misoginism.

Cu toate astea eu voi rămâne o feminista convinsă, care pledez în felul meu pentru feminitate, dar pentru feminitatea autentică și nu cea dobândită pe la saloanele de înfrumusețare pe unde suntem nevoite să mai trecem din când în când.

Și-una peste alta, nu voi regreta niciodată tinerețea trecută în favoarea experienței acumulate. 

De ce ne părăsim bărbații?

Poate vă mai amintiți că în urmă cu ceva vreme am scris un, să-i spunem eseu, pe tema: ”De ce ne părăsesc bărbații?”

Pe lângă criticile și laudele de rigoare, am primit și o invitație-provocare și anume să scriu și cealaltă variantă, adică : ”De ce ne părăsim bărbații?”

Ei bine, astăzi am găsit îndrăzneala necesară de a ataca subiectul, de altfel mai mult decât sensibil, fiindcă femeie fiind, mă găsesc într-o postură ușor ingrată.

Am început simplu și cu începutul întrebându-mă: ”Chiar așa, oare de ce-și părăsesc femeile bărbații?”

M-am decis să studiez cazurile mai puțin evidente, cum ar fi cele ale adulterului sau ale violențelor conjugale.

În urma studiilor de caz plăsmuite cu dibăcie de creierașul meu obișnuit să croșeteze povestioare de tot soiul, am constatat că femeile își părăsesc bărbații cu mult mai greu decât aceștia sunt dispuși să o facă.

De ce? Poate pentru că femeia prin natura ei are nevoie de stabilitate, de căldura unui cămin unde să-și reverse preaplinul de tandrețe și de iubire cu care e dotată și pentru care e dispusă să îndure suferințe și umilințe de neînchipuit.

Acceptă cu ușurință și de buna voie să devină vioara a doua, să-și susțină consortul în carieră și în dezvoltarea lui personală, cu toate corvezile pe care aceste lucruri le presupun și cu care vin la pachet. 

Pentru o închipuită armonie și echilibru a căminului conjugal se obișnuiește să digere mai mici sau mai mari mojicii, aroganțe sau mai rău neglijențe ale bărbatului de lăngă ea.

Oricât de multă pregătire sau educație ar avea, ușor-ușor se transformă din iubită, amantă și prietenă în menajeră, bucătăreasă, confidentă, mamă...chiar dacă uneori acest statut se extinde de la grija față de copii la cea față de soț.

De dragul copiilor și a confortului lor financiar se obișnuiește să tot ”lase de la ea”, așa cum i s-a inoculat de mică că e bine să o facă o soție ascultătoare, pentru binele căsniciei ei.

Și în tot procesul ăsta se pierde zi de zi...pe ea. Dar până când?

Până când se pierde de tot sau până când se trezește la realitate.

Și-odată trezită de-a binelea, conștientizează cam cât de mare e prețul pe care-l plătește și cam cât de distorsionată este imaginea pe care ea însăși și-o proiectase cu dibăcie, asupra căsniciei ei. 

Și-atunci găsește curajul să se uite și la ea și se regăsește lipsită de puteri, nudă de senzualitate și de feminitate, iar dacă e suficient de curajoasă, pleacă.

Pleacă mâncând pământul unde vede cu ochii, înfruntând cu stoicism criticile gurilor clevetitoare care se hrănesc din senzaționalul unor astfel de deznodăminte nefericite.

Dacă veți îndrăzni să întrebați pe oricare din femeile din viața voastră dacă măcar o dată s-au regăsit în una din ipostazele amintite de mine și dacă veți fi suficient de norocoși să primiți un răspuns sincer, veți constata, unii dintre voi poate cu stupoare, că răspunsul este inevitabil și din nefericire...DA.

Suvenir

Mi-am ars rănile 

Sufletului
Și cenușa lor

Ți-am suflat-o

În ochi.
Și de atunci...
Doar ochii tăi

Mai păstreaza

Amintirea ...

Dragostei noastre.

O cafea...roz...

Te invit să bem o cafeluță în lumina unui  răsărit roz, care să-ți inunde și să-ți umple inima de iubire și de bucurie.

Ne ferim de iubire de teama de a nu fi răniți.

Iubirea necondiționată, adevărata iubire, n-a rănit pe nimeni, niciodată.


Iubește și bucură-te!


Nu fă din iubire un târg și nu-l împovăra pe cel/cea care ți-a trezit iubirea cu așteptările tale!

Ele sunt singurele care te dezamăgesc, te umplu de resentimente și de amărăciuni și n-au nicio legătură cu iubirea.


Iubim cu inima și gândim cu mintea, așa încât iubirea n-are rațiune și nici mintea n-are emoții.


Nu încerca să le pui pe ambele în aceeași ecuație pentru că nu vei ajunge nicăieri și fă în așa fel încât să nu-ți umilești sau încătușezi iubirea cu judecăți, prejudecăți sau așteptări de tot felul!

O superbă zi roz, îți doresc! Și ție...

Elogiu unei prietenii sublime

Despre prietenie s-au spus, scris și cântat multe.

Ce înseamnă prietenia pentru mine? Prietenia e unul din bunurile cele mai de preț pe care cineva le poate avea.

Atâtă vreme cât am parte de prietenie, iubire și credință, din punctul de vedere al sufletului mă pot considera un om complet.

Prietenia este mai mult decât un sentiment, e o punte de legătură care unește pe veșnicie două suflete care se prețuiesc. 

E un sentiment frumos, sacru, curat, sublim, măreț, desăvârșit, care merită înălțat pe piedestalul cel mai înalt al trăirilor omenești.

Sunt o privilegiată a sorții.

O spun ori de câte ori am ocazia, mulțumesc și sunt recunoscătoare pentru toate, dar și pentru prieteniile minunate pe care am onoarea să le port la reverul inimii mele.

Și ca exemplu că ceea ce vorbesc nu e din povești sau din imaginația sau închipuirea mea vastă, am ales să vă dau ocazia de a lectura mesajul de ”La mulți ani!” pe care mai mult decât prietena mea care e în Canada de zece anișori mi l-a trimis via email, mesaj care m-a înobilat, bucurat, impresionat, fericit și îmbogățit.

Mulțumesc că ești, draga mea Micșunea dragă! Te iubesc sunt două cuvinte mult prea searbăde pentru a putea transmite ce simt eu pentru tine...și acum și pentru toți ai tăi...

Vă iubesc și vă prețuiesc peste măsură!

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

”Dragutza cu palariutza : Happy Birthday!!!!! 

Dupa ce mi-am batut capul o dupa-amiaza ce aranjament floral sa-ti trimit, am ajuns la concluzia clara ca si cel mai scump dintre ele va pali in fata buchetului ales de Doru tau.

Dupa ce-am ascultat ore in sir cintece de dragoste si citit declaratii si urari pentru prieteni de ziua lor, am ajuns la concluzia ca nimic nu poate spune sau cinta ce simt eu pentru tine.

Asa ca voi fi autentica, spunindu-ti din suflet: Te iubesc surioara mea draga!

Viata e o alegere, dar dragostea nu.

N-am ales sa te iubesc, sa te pretuiesc ca pe cel mai rivnit si invaluabil talisman c-am vrut, nu iubitica mea, tu, prin felul tau de-a fi, vesela si exuberanta, calda si afectuasa, sincera si dreapta m-ai cucerit acu multa vreme.

Si anii n-au facut decit sa ne apropie mai mult, distanta ne-a facut sa ne dorim mai mult.

Ai trecut prin clipe grele, dar asa cum spuneai ele te-au facut sa realizezi ceea ce esti, te-au slefuit si acum stralucesti, nu numai pentru mine ci pentru toti iubitorii de adevar si frumos.

Ai devenit complexa, inteleapta, cautind si gasind dedesupturile ingropate in praf si ignorate prin graba cotidiana, le-ai adus la lumina si le-ai dat un nume, amintindu-ne ca uneori uitam sa traim.

Ai devenit copil, femeia copil ce-a' dichisit gindurile' si le-a dat culoarea vorbelelor aratind lumii intregi ce frumos e sufletul tau.

Eu il stiam demult, de multa vreme si l-am iubit din clipa in care ai ales sa fii prietena mea.

Sa nu te schimbi Onutza mea draga, sa incununezi mereu in mestesugul scrisului gindurile ce lumea le uita sau le ignora, sa visezi si sa-ti cinti visele aducind soarele, primavara, speranta si dragostea noua tuturor.

Sa ramai mereu asa frumoasa, acum mai frumoasa ca niciodata, si asta doar ca i-ai dat voie sufletului tau sa rasara pe fata ta, si i-ai dat voie lumii sa-l vada.

Sa fii mereu apreciata, implinita, sa radiezi mereu de fericire si sa ne insezinezi mereu cu risetul  si voiosia ta molipsitoare.

Te iubesc scumpa mea si multumesc bunului Dumnezeu ca esti parte din viata mea, esti nestemata mea nepretuita!

La multi ani, buni si fericiti cu dragoste alaturi de cei iubiti, iti dorim, te imbratisam cu dor si te sarutam cu foc, noi toti, Teo, Finu' Micsuneaua ta si Li 

PS. Si ceva 'silly' sa-ti aduca un zimbet . Dupa cum bine stii, risul e cel mai important ingredient in reteta fericirii. 

Sa ai parte doar de zimbete si bucurii acum si-n toti anii ce vor veni!!!!! Rimeaza, nu?”

Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesurile ci subînțelesurile...

”O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunosut, către acela care îi prinde nu numai înțelesul, ci și toate subînțelesurile.” Grigore Moisil

Un citat remarcabil.

Într-adevăr ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesurile ci subînțelesurile.

Ceea ce putem și știm spune pe gură unii către ceilalți nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce rămâne în suflet nespus.

Și asta nu pentru că suntem needucați, neinstruiți,  introvertiți sau lipsiți de inspirație, ci doar pentru că acele trăiri atât de intense nu au corespondent în cuvinte.

E ca și când în fiecare dintre noi ar locui o altă lume fără cuvinte pe care o recunoaștem doar experimentând și trăind fără să simțim nevoia să o numim cumva.

În dragostea adevărată nu e nevoie de cuvinte, rosturi și înțelesuri, ci doar de subînțelesuri, priviri, gesturi, atingeri, simțiri, subtilitate, tandrețe fină...

Ceea ce știu să-și vorbească sufletele unele altora, acordându-se la reglajul fin e mult peste puterea noastră rațională de înțelegere, e o chestiune de percepție care ține de subterfugiile ființei și-atât...