De ce ne părăsim bărbații?

Poate vă mai amintiți că în urmă cu ceva vreme am scris un, să-i spunem eseu, pe tema: ”De ce ne părăsesc bărbații?”

Pe lângă criticile și laudele de rigoare, am primit și o invitație-provocare și anume să scriu și cealaltă variantă, adică : ”De ce ne părăsim bărbații?”

Ei bine, astăzi am găsit îndrăzneala necesară de a ataca subiectul, de altfel mai mult decât sensibil, fiindcă femeie fiind, mă găsesc într-o postură ușor ingrată.

Am început simplu și cu începutul întrebându-mă: ”Chiar așa, oare de ce-și părăsesc femeile bărbații?”

M-am decis să studiez cazurile mai puțin evidente, cum ar fi cele ale adulterului sau ale violențelor conjugale.

În urma studiilor de caz plăsmuite cu dibăcie de creierașul meu obișnuit să croșeteze povestioare de tot soiul, am constatat că femeile își părăsesc bărbații cu mult mai greu decât aceștia sunt dispuși să o facă.

De ce? Poate pentru că femeia prin natura ei are nevoie de stabilitate, de căldura unui cămin unde să-și reverse preaplinul de tandrețe și de iubire cu care e dotată și pentru care e dispusă să îndure suferințe și umilințe de neînchipuit.

Acceptă cu ușurință și de buna voie să devină vioara a doua, să-și susțină consortul în carieră și în dezvoltarea lui personală, cu toate corvezile pe care aceste lucruri le presupun și cu care vin la pachet. 

Pentru o închipuită armonie și echilibru a căminului conjugal se obișnuiește să digere mai mici sau mai mari mojicii, aroganțe sau mai rău neglijențe ale bărbatului de lăngă ea.

Oricât de multă pregătire sau educație ar avea, ușor-ușor se transformă din iubită, amantă și prietenă în menajeră, bucătăreasă, confidentă, mamă...chiar dacă uneori acest statut se extinde de la grija față de copii la cea față de soț.

De dragul copiilor și a confortului lor financiar se obișnuiește să tot ”lase de la ea”, așa cum i s-a inoculat de mică că e bine să o facă o soție ascultătoare, pentru binele căsniciei ei.

Și în tot procesul ăsta se pierde zi de zi...pe ea. Dar până când?

Până când se pierde de tot sau până când se trezește la realitate.

Și-odată trezită de-a binelea, conștientizează cam cât de mare e prețul pe care-l plătește și cam cât de distorsionată este imaginea pe care ea însăși și-o proiectase cu dibăcie, asupra căsniciei ei. 

Și-atunci găsește curajul să se uite și la ea și se regăsește lipsită de puteri, nudă de senzualitate și de feminitate, iar dacă e suficient de curajoasă, pleacă.

Pleacă mâncând pământul unde vede cu ochii, înfruntând cu stoicism criticile gurilor clevetitoare care se hrănesc din senzaționalul unor astfel de deznodăminte nefericite.

Dacă veți îndrăzni să întrebați pe oricare din femeile din viața voastră dacă măcar o dată s-au regăsit în una din ipostazele amintite de mine și dacă veți fi suficient de norocoși să primiți un răspuns sincer, veți constata, unii dintre voi poate cu stupoare, că răspunsul este inevitabil și din nefericire...DA.