Pusi

În ultima vreme m-am gândit tot mai des la Pusi. 

Cine era Pusi?

Pusi era un pisoiaș mic, drăgălaș și drăguț, cum numai pisoii maidanezi, cu blăniță ca de tigru și ochi de un verde-smarald pot fi.

Și ce poți face când un gând îți vine repetitiv în minte? Mai nimic, te oprești din tot ce faci și purcezi la o mică introspecție și o scurtă analiză a gândului.

Era o zi toridă de vară, cum au fost aproape toate zilele pe care mi 

le amintesc din perioada cât am stat în Alger.

Locuiam undeva într-un cartier special amenajat pentru străini, un pic mai în afara orașului. Era o zonă superbă Pentru mine și fratele meu era echivalentul paradisului pe pamânt.

Îmi amintesc că blocul era văruit în alb, foarte curat și că toate doamnele locatare aveau mușcate la fiecare balcon, doamne venite din Belgia, România, Suedia, Franța, Ungaria...

Aceste soții ale domnilor aciuați prin aste părți de lume cu diverse treburi, erau toate, fără excepție, preocupate doar de creșterea și educarea odraslelor lor, cu îngrijitul florilor, cu studierea feluritelor împletituri scoase din revistele de specialitate, pe care și le achiziționau săptămânal pentru a-și alimenta imaginația și mai apoi îndemânarea.

Iar pentru ca să-și stimuleze creativitatea, doamnele făceau fel de fel de inovații culinare bazate pe  bogata varietate de fructe și legume cu care făcuseră cunoștință și cu care nu se întâlniseră niciodată până atunci în existența lor.

Și toate aceste activități se desfășurau în tihna sporovăielilor zilnice din jurul cafeluțelor de dimineața și de după-amiază, în jurul cărora obșnuiau să se strângă, spre a mai împărtăși impresii de peste zi.

Noi, copiii, ne jucam afară cât era ziulica de lungă și lungă mai știu că era.

Lângă bloc, despărțită de o alee ce urca și descria un arc de cerc înspre dreapta, se afla și o casă a unor băștinași algerieni ce aveau treisprezece copii. 

Casa era neîmprejmuită și era poziționată undeva mai sus față de bloc.

În spatele casei, undeva într-o vale, erau, una lângă alta, o grădină de zarzavat și o grădină de flori pe lângă care trecea o cărare, când mai lată, când mai îngustă.  

Cărarea se continua cu o alee flancată de smochini, ce ducea într-un drumușor de vreo 5 kilometri, care ajungea până în drumul mare, cum obișnuiam noi să-l intitulăm. 

Dacă treceam de grădina de zarzavat, dădeam de bălării care ne ajungeau și până la brâu, pe alocuri. Pe acolo ne spusese mama să nu trecem fiindcă erau bântuite de o groază de șerpi. Nu știa sărmana cum să ne mai îngrădească mental, pentru a nu ne apuca să mergem teleleu Tănase chiar peste tot pe unde vedeam cu ochii.

Odată trecuți de bălăriile care ne ridicau întotdeauna părul de pe cap și ne făceau pielea de găină, nimeream într-un pâlc de palmieri înalți până la cer și plini cu banane la care puteai ajunge doar cu gândul. 

Trecuți și de palmieri, sub ochii nostri se întindea o bucată de pământ arid, de culoarea carămidei, acoperit pe alocuri de pâlcuri de iarbă uscată și care nu se termina din punctul nostru de vedere nicăieri. Știam cumva că și pe aici se poate ajunge în drumul mare și ne-am încumetat să pornim înspre linia orizontului într-o bună zi, dar niciodată n-am văzut unde e capătul, nici după o jumătate de zi de mers. Ne-am întors după un răstimp, pentru că nu știam dacă se făcuse de ora mesei și nu vroiam ca mama să se îngrijoreze dacă ne-ar fi strigat la masă și noi n-am fi auzit ca să răspundem.

În eventualitatea în care îți trecea prin gând să mergi pe cărare, ca oamenii, constatai că la un moment dat ea se lățea într-o zonă situată în dreptul casei, în partea din spate a acesteia.

Aici, în partea din dreapta era o magazie de ustensile, iar în stânga era o gradină cu flori exotice care îți încântau ochii și îți îmbiau toate simțurile cu parfumul lor. N-am aflat niciodată cum se numesc acele frumoase flori pentru că nici nu ne interesa și nici nu cred că am fi înțeles mare lucru din corcitura de limbă formată din asocierea de cuvinte din toate limbile pământului, pe care o vorbeam noi copiii, pentru a ne înțelege între noi.

Acolo, în acea zonă mai lată a cărării, l-am întâlnit într-o bună zi, pe Pusi: un pisoiaș adorabil, de care toți copiii, de toate naționalitățile ne-am îndrăgostit definitiv, irevocabil și pe loc. A fost fără doar și poate un coup de foudre unanim, dar care nu ne-a dezbinat, așa cum poate s-ar fi întâmplat dacă eram ceva mai mărișori. Toți însă aveam vârste cuprinse între doi și opt anișori și eram vrăjiți de fragilitatea, gingășia și frumusețea unei vieți noi și atât de plăpânde.

Am ales să colaborăm între noi, să facem echipă și să-l creștem și educăm pe Pusi, așa cum se cuvine. Iar când eram cu Pusi, timpul rămânea nemișcat, se oprea în loc și nu mai știam pe ce lume suntem. Doar iubire, de o puritate greu de descris în cuvinte, se revărsa între noi și curgea cu dezinvoltură, nonșalanță, fluiditate și un firesc nemaipomenit.

După o vreme, am hotărât noi că a cam venit momentul să aflăm cine e stăpânul lui Pusi.

Și cu o înțelepciune pe care acum mi-e greu s-o înțeleg, am decis toți să ne așezăm într-un cerc, să-l punem în mijloc pe Pusi și să-l lăsăm pe el să aleagă, iar cel spre care s-ar fi îndreptat, cel ales, să fie declarat stăpânul pisoiului.

Ce nu pot uita este sentimentul pe care îl aveam când priveam acel pisoiaș, felul în care simțeam, trăirea și intensitatea trăirii.

Era de ca și cum pieptul mi s-ar fi despicat în două și iubirea îmi curgea din inimă, fierbinte înspre el, o iubire ce mă copleșea și mă topea în final în privirea lui.

Și cum ne uitam noi toți țintă la el și el la noi, după o vreme în care și-a tot plimbat privirile către noi, a pornit înspre mine și culmea, din acel moment m-a urmat peste tot pe unde mă purtau pașii.

Da. Iubirea atrage. 

Atragem ca magneții tot ce iubim cu inima deschisă. 

Iar în funcție de intensitatea cu care iubim, tot ce iubim ajunge mai aproape sau mai departe de ființa noastră.

Cred că asta o fi vrând subconștientul să mă reînvețe.

Poate că poveștile mele sunt puerile, poate că nu mă exprim prea elevat...

Consider însă că lecțiile pe care viața ni le predă sunt simple, atât de simple că nu simt nevoia să le complic și să le îngreunez, povestindu-le într-un limbaj mai alambicat, care în final să aibă menirea de a face ca nimeni să nu mai înțeleagă absolut nimic.

Să ai parte de iubire îți doresc!