”Precum în Cer, așa și pe Pământ...”

Te dezbraci de haine, de metehne, de idei.

Te lepezi de tine... și te uiți în sus sperând în taină ca El să Te vadă.

Lumina stelelor te spală din vârful creștetului până-n tălpi.

El pare atât de departe, atât de Sus...

Te gândești să-I vorbești, să-I spui ce te doare, să-I mulțumești, să-I mărturisești cât de mult Îl iubești.

Te codești o clipă și apoi te auzi vorbind în gând: ”Doamne, dacă ești acolo arată-mi un semn.”

Cerul e plin de stele, care mai de care mai strălucitoare și-ți pare că una strălucește mai tare și că-ți arată semnul divin.

Nici n-apuci să duci bine gândul până la capăt că altă stea strălucește mai  aprins, apoi alta mai alb...

Nu... nu e ăla semnul...

Și fiind cu o secundă mai înțeleaptă rostești: ”Doamne dacă ești acolo arată-mi un semn, dar Fă-mă să-l și văd, Te rog!”

Noaptea e albastră, cerul e sus și e rece, briza mării tandră, catifelată o simți alunecând mătăsos pe trup.

O pală de vânt cald îți atinge, în dreptul inimii, pieptul.

Pare un semn. Inima-ți bate cu putere, sufletul se expandează departe, până dincolo de capătul zărilor...

Mai privești odată în sus, apoi adânc în tine.

Noaptea din tine se face zi... și-L vezi, și-L simți și copleșită de recunoștință plângi.

El e acolo sus când privești către stele și aici cu tine când privești spre Pământ, înspre tine...

”Precum în Cer, așa și pe Pământ...”

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

E nevoie să plouă

E nevoie să plouă peste noi.

E nevoie de furtuni de emoții, de taifunuri de sentimente, de tunete de senzații, de fulgere și străfulgerări de conștiință...

E nevoie de liniștea de după furtună.

Niciodată liniștea de după furtună nu e la fel ca cea de dinaintea furtunii.

Liniștea de dinainte e grea, e apăsătoare, e insinuantă, e neliniștită, e tensionată...

Cea de după e liberă, e eliberatoare, e reconfortantă... e...

E nevoie să simți ploaia pe pielea ta, e bine să treci prin furtună - ca să poți să faci diferența dintre ele...

Dacă ești prins în vârtejul emoțiilor tale... bucură-te!

Afundă-te în el cât de adânc poți.

Nu te zbate să te ridici la suprafață - riști să fii azvârlit înafară și făcut bucăți.

Mergi odată cu vârtejul, în același sens cu el.

Pipăie-l, învață-i dansul, mișcările, simte-i strategia, învață-i jocul – doar așa vei putea ieși întreg din el.

Întreg și mult mai înțelept...

Fii ca și Dorothy în Țara Minunilor... 

Numai că în jocul cosmic tu ești minunea...

 

O minune în viața ta...

Gând nevisat

Între vise locuiește

O lume de stele
Și-un gând nevisat
Rătăcit printre ele...

www.card-photo.com

Iarnă în suflet

Fulgi de suflet
În iarnă…
Lacrimi cristalizate
De amintiri albe
Rămase nescrise
Între noi.

Așteptările limitează și îngrădesc...

Tot spun că viața ne învață dar nu spun și cum.

Tot spun să că e bine să ne întoarcem cu fața către noi și nu dau niciun exemplu.

Azi mi-a venit ideea de a vă povesti o situație oarecare a vieții mele.

Îmi cer scuze că m-am luat drept exemplu și pentru banalitatea celor povestite, dar nu știu să explic decât ceea ce experimentez ...altfel nu face sens nimic pentru mine...

În una din zilele din săptămâna trecută mi-am propus să-mi cumpăr o geacă de iarnă - mă săturasem de cea veche.

Și cum mintea râșnește gânduri încontinuu, în timp ce conduceam înspre serviciu îmi vin în gând întrebările: ”Oare ce fel de geacă să-mi iau? Ce culoare? Să fie mai scurtă sau mai lungă?”

Și cum mereu mă privesc ca în oglindă și-mi studiez toate gândurile și mișcările, îmi dau seama că nu gândesc bine deloc.

Realizez că dacă îmi setez ca intenție să cumpăr un anume fel de haină, de o anumită culoare și un anumit tipar pot trece pe lângă cea cu adevărat  potrivită mie și să n-o observ.

Și asta doar fiindcă e de altă culoare sau alt model față de cel proiectat în mintea mea, dinainte de a merge la cumpărături.

Ai să-mi spui că oricum le observ și pe celelalte.

Așa este. Le observ pe toate, dar nu le acord niciuneia atenția mea, de ca și cum aș fi un orb dotat cu vedere.

Așadar, gândesc în continuare, care va să zică așteptările ne limitează și ne îngrădesc toate opțiunile.

Și așa facem cu toate situațiile din viața noastră.

Viața ne învață. 

Se străduiește din răsputeri să o facă, după cum bine observăm, chiar și atunci când ne trimite să ne cumpărăm de îmbrăcat.

Totul e să găsim lecția din fiecare situație. Totul e să stăm cu ochii larg deschiși... și să nu dormim...

Posibilitățile vieții sunt infinite...doar noi ne încăpățânăm să ni le limităm.

Fiindcă cică în asemenea fel ai avea viața sub control....

Nimic mai neadevărat...


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Nimic bun... pentru tine...

Uneori, ceea ce vrea să ne facă viața să pricepem nu face niciun sens pentru noi.

Zic uneori, de fapt e de cele mai multe ori.

Ochii noștri văd doar ce poate mintea să înțeleagă, iar mintea pricepe doar ceea ce-i dictează aroganța egoului ridicată la literă de lege, sau de adevăr suprem și de netăgăduit.

De câte ori am auzit expresia: ”așa sunt eu și nu am ce face!”

Ei bine în aceste condiții într-adevăr acele persoane nu vor mai avea ce face, fiindcă singure își limitează toate oportunitățile.

Și culmea e că totuși se străduiesc în continuare și din toate puterile să facă.

Și chiar fac.

Fac în așa fel ca în mersul lor în contra vieții să amplifice toate evenimentele și toate situațiile întâlnite și să le dea o conotație negativă pentru a li se alimenta iluzia unei false importanțe de sine.

Aduc în toate acele ipostazele ale vieții o cantitate enormă de negativism, de ranchiună, de urât și angrenează cantități uriașe de energie negativă doar pentru ca să-i dea egoului importanța cuvenită.

Iar apoi obosesc, disperă, li se pare că le e greu și că duc o viață imposibil de suportat.

Și chiar duc o viață imposibil de suportat – viața pe care au ales ei înșiși să o ducă.

Poate că dacă am putea să facem un experiment în care doi gemeni aproape identici ar fi puși să treacă prin aceleași situații de viață, unul cu atitudinea ”așa sunt eu și nu am ce face”, iar celălalt cu atitudine pozitivă și deschisă, capabil să găsească și partea bună sau lecția din fiecare eveniment prin care trece...cei în cauză ar putea să vadă diferența...

Dar șansele sunt minime. Chiar dacă ar vedea și ar înțelege... tot nu le va ține mult...

De ce? Fiindcă e mult mai importantă vanitatea, orgoliul și ideea că faci ceva când de fapt nu faci nimic...

Nimic bun... pentru tine...

Noblețea unei sincerități gentile

Orice femeie ajunsă la un anumit nivel de maturitate presupune că un bărbat, aparent ajuns la același grad de maturitate ca și ea, ar trebui să știe ce așteptări are domnia sa de la el.

Doar că presupunerea domniei sale e complet irelevantă și total lipsită de fundament.

Oricărui bărbat cu o anume experiență de viață i se pare că știe exact ce a vrut să insinueze o anumită doamnă sau domnișoară într-o anumită conjunctură sau ipostază a vieții lui.

Și e perfect justificat: doar i se pare.

Nici ele și nici ei nu sunt abilitați a judeca gândurile, reacțiile, simțirile, așteptările, visurile sau strategiile celorlalți oricât de multă maturitate, înțelepciune sau experiență ar putea avea.

Unul din citatele mele preferate este cel al lui Erich Maria Remarque care spunea că ”Rațiunea îi este dată omului pentru a-şi putea da seama că nu-i serveşte la nimic”.

Perfect adevărat. Acesta e într-adevăr rostul rațiunii, aceasta e adevărata ei menire.

Nu servește la nimic să presupunem că știm ce a vrut celălalt de lângă noi să spună sau să facă într-o anumită conjunctură, pentru că îl vom judeca doar prin prisma gândurilor și din perspectiva rațiunii noastre.

Care gânduri? Acele gânduri care ne proiectează pe ecranul rațiunii filme ale unor situații sau evenimente similare, deja trăite de noi.

Doar că celelalte persoane peste ale căror intenții sau judecăți așezăm filtrul gândirii noastre s-ar putea să nu știe nici cu spatele despre ce e vorba în toate poveștile trăite de noi, pentru că ele au experimentat cu totul alte situații de viață decât cele prin care am trecut noi.

Și așa și unora și celorlalți ni se pare că știm exact tot ce ține de cei de lângă noi.

Dar nu știm. Doar ni se pare că știm?

O abordare corectă ar presupune multă deschidere și extrem de multă sinceritate.

Ar fi frumos și benefic să putem să ne întrebăm unii pe ceilalți despre ce anume am gândit, simțit sau așteptat unii de la alții  în anumite situații .

Și ar fi minunat să câștigăm libertatea de a răspunde cu sinceritate tot ce suntem întrebați de oricine și despre orice.

Da, cu sinceritate.

Dar cu o sinceritate gentilă, cu acea sinceritate care să țină cont și de sentimentele celorlalți.

Spusă cu brutalitate chiar și o declarație de dragoste poate să sperie.

Sinceritatea trebuie să aibă și ea o anumită delicatețe, o anume eleganță și o atare noblețe.

Până la urmă și sinceritatea are nevoie de o anumită atitudine spre a fi interpretată corect.

Ajunși la un anumit nivel de maturitate sau de experiență ar fi bine dacă am știi să renunțăm la rațiune în favoarea intuiției și la orgoliile inutile și lipsite de sens în favoarea sincerității.

Și ar fi de apreciat  dacă am putea avea mai multă încredere în capacitatea celorlați de accepta și adevărul nostru, exact așa cum cum este el: nud, corect, cinstit, expus elegant și așa cum se cuvine...

Progresul nu presupune să mergem înainte ci să ne oprim

Uneori, progresul nu presupune să mergem înainte ci să ne oprim.

Nu să ne oprim pentru a bate pasul pe loc ci pentru a privi înspre noi, pentru a conștientiza că suntem, pentru a simți cine suntem și din ce suntem plămădiți.

Progresul nu înseamnă numaidecât acțiune... ci contemplație, introspecție...

Sper să facă sens și pentru tine înțelesul din spatele cuvintelor.

Deci ne pare că progresăm atunci când câștigăm mai mulți bani, când adunăm mai multă avere, atunci când capătăm mai multă putere, mai multă autoritate, mai multă recunoaștere.

Tot mai multă, din ce în ce mai multă...

Până când? Și ca să ce?

Ca să fim cei mai influenți, mai recunoscuți și mai apreciați oameni din cimitir?

Ăsta o fi sensul vieții?

Ăsta o fi rostul nostru pe Pământ?

Ne stabilim din ce în ce mai multe obiective, care mai de care mai înalte, care mai de care mai îndrăznețe.

Apoi ne facem planuri, strategii și ne zbatem ca apa de maluri să le ducem la îndeplinire.

Și le ducem până la capăt. Și ne reușesc. Și ni se pare că suntem mai merituoși și mai buni.

Dar oare chiar suntem? 

Oare chiar s-a meritat să călcăm peste cadavrele emoțiilor noastre gâtuite de orgolii și să bruiem întreaga armonie a Universului?

S-a meritat să irosim atâta energie și suflet pe apa sâmbetei?

Oricât de înalte ar fi zidurile palatului în care trăim, sufletul tot la gura unei sobe bătrânești ni-l odihnim cel mai bine.

Acolo ne vom întâlni mereu cu spiritele strămoșilor noștri care se uită cu drag înspre noi.

Oricât de strălucitor ar fi acel 4x4 din care am putea privi munții și cerul și apele, tot va trebui să descălecăm la un moment dat și să intrăm cu tălpile sufletelor goale prin pădure pentru a simți cum freamătă firea.

Și-atunci când descălecăm vom fi întotdeauna toți la fel. 

Dezbrăcați de conturi în bancă, dezbrăcați de închipuiri și liberi.

Nimeni nu spune că nu e bine să avem bani, sau renume, sau putere.

Le putem avea nu doar pe unele ci pe toate la un loc.

Dar să nu dezvoltăm față de ele atașamente, să nu investim în ele toată energia și atenția noastră.

Progresul nu presupune să alergăm mereu înainte fără a ști cu-adevărat pentru ce... dar fiind atât de ignoranți încât să ni să pară că ducem pe umeri bunăstarea lumii.

De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, pentru a progresa e nevoie doar să ne oprim într-un loc. 

Așa cum bine spunea Sfântul Arsenie Boca:

”Oprește-te! Atâta tre' să faci, să te oprești. Să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare și să-I mulțumești că ți-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și acolo, acolo, în liniștea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și vei deveni ce-ai fost cândva iară.”

Amintește-ți

Amintește-ți 

Că ești doar la distanță

De o privire de mine.

Iar dacă închizi ochii,

Nici măcar de-atât.

Sau preț de-un gând

Sau de-o zbatere de aripi

Ce-ți trece prin stomac,

Ori timp de-un sărut

Pe care-l simți cum tandru

Îți încălzește sufletul...

Și nu numai...

Amintește-ți că uneori 

Sunt doar la un vârf de emoție

Distanță de inima ta...

Și deseori....

Nici măcar de-atât...

Sunt mereu aici,
Mereu cu tine... în tine... 
Te rog, te implor...

Doar amintește-ți...

Ce e dorul?

Dorul...

Ce e dorul?

E lacrima de suflet ce se topește în căușul palmelor unei inimi veșnic îndrăgostite de viață.

E poezia așternută pe portativul viselor nevisate.

E privirea galeșă ce atârnă la urechea jurămintelor nerostite.

E cutremurul emoțiilor troglodite din piept...

Hmm... Dorul...

Ce e dorul?

E suflet din sufletul trăirilor ținute strâns la piept și nelăsate nicio clipă din privirile sentimentelor grijulii.

Mda... Dorul...

Ce e dorul?

E bijuteria ce atârnă pe inelarul mâinii stângi al iubirii ținute tainic în seiful ascuns la noi în piept.

Off... dorul?

Ce e dorul?

Dar...

Da dar... 

Dar ce nu e...dorul...?

Musai să te asiguri că ai lăsat loc de bună ziua

De fiecare dată când cineva oprește comunicarea cu mine sau pleacă din viața mea mă bucur mult.

O întrebare firească și perfect justificată ar putea fi: ”Ai înnebunit?”

Nu sunt în măsură să dau un răspuns obiectiv la această simplă întrebare, dar cel mai probabil ar fi ca nu.

Am ales doar să privesc situația dintr-o perspectivă diferită care, în limitele rezonabilului, să mă avantajeze.

Fiecare ființă care vine la un moment dat în viețile noastre, nu vine acolo din pură întâmplare, ci ca să facem schimb de lecții și de emoții, sau chiar să le învățăm împreună, pe unele dintre ele.

Atunci când se distanțează înseamnă că nu mai are nimic de oferit din bocceluța de lecții cu care a venit și și-a luat de la tine tot ce-i trebuia.

Poți spune și că nu mai are nevoie de tine, dar ne-am obișnuit să folosim expresia ca fiind ceva rău. 

Ce e așa rău în faptul ca cineva nu mai are nevoie de tine? Cum poate fi rău că cineva se poate descurca singur și fără ajutor din partea ta?

E un lucru minunat, iar dacă iubești și prețuiești cu-adevărat acea persoană, această stare de fapt ar trebui să te bucure din tot sufletul.

Ceea ce e important totuși e felul în care a ales să plece. E unul dintre amănuntele care fac toată diferența. 

Atunci când pleci, alege s-o faci cu rafinament, discreție și fără a răni sentimentele celuilalt. 

Și încă ceva: musai să te asiguri că ai lăsat loc de bună ziua!

Dezbracă-mă

Dezbracă-te de tine
De lume şi de rele...

Îmbracă-te cu nori,
Cu lună şi cu stele,

Cu sufletu-mi pribeag
Prin visurile mele...

Dezbracă-mă de tine...
În gândurile mele...

Răsărit din cutremur

Când îmi voi îmbrăca
Cutremurul din piept
În culorile curcubeului,
În sufletul tău 
Va răsări un soare
Fără anotimp
Fără umbre
                  Și fără întuneric...

Să-ți fie bine! Și ție...

Astăzi, te rog să mă iubești pentru tine!

Până acum, în fiecare zi m-ai iubit... pentru mine.

Până mai ieri, în fiecare zi ai zîmbit doar să-mi fie mie bine.

Astăzi, vreau să te rog ceva important.

Astăzi, te rog să mă iubești pentru tine!

Știu că nu știi cum se face asta.

Ce zici???

Ahaa, zici că nu ți-am arătat niciodată?

Că nu te-am lăsat să faci asta nicicând?

Cum aș fi putut să te învăț?

Nu sunt Dumnezeu, nu sunt dascăl, nu sunt lector, nu sunt guru... 

Sunt doar un om obișnuit.... ca și tine.

În plus, asta e una din lecțiile Lui pentru tine.

E una din metodele alese de El ca să te învețe despre tine.

Pot să-ți spun doar că pas cu pas, căzătură cu căzătură, durere cu durere, ridicătură cu ridicătură, zgârâietură cu zgârâietură, fior cu fior, emoție cu emoție am înaintat încet către ideea de mine.

E foarte probabil să poți face la fel și tu.

Știi tu? Până mai ieri nu știam să dezleg integramele pe care viața mi le așeza atât de evident în fața ochilor.

Era de ca și cum nu pricepeam să dezleg enigmele din spatele cuvintelor.

Uneori, cuvintele sunt alunecoase și deseori ele te leagă de gânduri, de idei, de închipuiri...

Adevărul adevărat e mai mereu în spatele cuvintelor.

Ce spui? Vrei să-ți povestesc din nou despre iubire?

Ce pot să-ți spun? 

Nimic nou, nimic ce nu s-a spus deja de atâtea ori, în atâtea feluri și forme...

Iubirea adevărată nu e un atașament și nu e o dependență fără rost, fără noimă și fără înțeles.

Iubirea nu e o boală, nu e o pușcărie și nici o colivie în care să stăm ferecați.

Osho spunea că iubirea însăși e cadoul pe care ți-l faci iubind.

Iubirea nu e o acțiune și nu e atașamentul care te ține prizonier în capcana gândurilor tale.

Deschide pumnii în care-ți ții strâns închisă iubirea din inima ta și las-o să zboare... către tine, către mine...

Nu-ți fie frică s-o eliberezi!

Nu te teme de libertate și nu-ți fie frică de ea!

Iubirea ta e doar a ta și va rămâne a ta oriunde te vei duce.

Ea va fi întotdeauna și de fiecare dată acolo unde ești tu.

Ea locuiește de fapt la tine în piept.

Ea șade doar în inima ta și de acolo nu ți-o poate smulge nimeni...

Absolut nimeni... așa că dă-i voie să fie!

Dă-i aripi, las-o să zboare liber și să fie! 

Ea nu va rătăci nicicând drumul înapoi către tine.

Ca să-ți hrănească fără echivoc și necondiționat mereu sufletul cu... bucurie...

Ca să te vadă zâmbind fericit și... iubind...

Fericire

Să te simți acasă oriunde...

Oriunde planetele

Se joacă cu lumina

Din inima ta,

Oriunde Dumnezeu

Își trece fiorul

Prin pletele gândurilor tale

Despletite și nude.

Să te simți liber peste tot...

Chiar și prin cele mai aprige

Sau mai închistate pușcării

Ale ideilor preconcepute,

Ținute în arestul

Capetelor adormite din jur.

Să te simți frumos în orice ipostază...

Oricât ai fi de bine sau de rău

Îmbrăcat sau dezbrăcat,

De riduri, experiențe sau idei;

Să te simți de ca și cum

Ai păși mereu pe covorul roșu

Al tuturor evenimentelor vieții tale.

Să ai parte de un respiro adânc

Și deplin conștient

Al unei libertăți atotcuprinzătoare

Și definitiv inspirate de ideea de fericire,

În orice cameră și-n fiecare

Cotlon al existenței tale pământene

Sau a iluziei de a fi...

Să te simți ca acasă oriunde...

Peste tot pe unde 

Te-ar putea purta 

Spiritul, inima, gândul

Sau sentimentul

De a fi sau a nu fi... acasă...

De fiecare dată... sau orișiunde....

Visul ca să se împlinească trebuie mai întâi...visat...

Visele ca să ți se împlinească trebuie în primul rând să le visezi.

Când te trezești cu-adevărat visele dispar și te eliberează din mrejele iluziilor poveștilor lor.

Când încă mai ai vise de visat nu te-ai trezit.

Încă dormi.

Dormi cu ochii deschiși și cu vigilența trezită, dar încă mai dormi.

Nu abdica! Se poate să fie amorțeala de dinaintea trezirii.

Dacă încă mai ai vise care trebuie visate sau dacă încă mai simți nevoia să vezi cum se termină visul tău... nu te-ai trezit.

Încă dormi.

Când te trezești nu mai ai nevoie de vise...

Oricât ar fi ele de frumoase, de diafane, de înalte, de înălțătoare, de nemaipomenite, de uluitoare.

Când te trezești cu-adevărat te-mbraci cu-n zâmbet și nu mai ai nevoie de nimic.

Nici măcar de vise. :)

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!