Ce a vrut să spună poetul

Câteodată, sau de cele mai multe ori, ceea ce a vrut să spună poetul e cu totul diferit de ceea ce interpretează cititorul.

Citisem pe undeva că fiecare e responsabil doar pentru ceea ce spune nu și pentru ce pricepe celălalt.

Perfect adevărat.

Fiecare interpretează ceea ce citește doar prin propriile percepții și doar de la nivelul lui de conștiință, cultură, educație, experiență...

Îmi amintesc cum acum ceva vreme am vrut să-i arăt recunoștință unei prietene FB.

M-am trezit de dimineață cu vreo jumătate de oră mai repede și am căutat o imagine mai sugestivă pentru a o posta alături de câteva cuvinte frumoase, pe care le voiam meșteșugit alese.

www.card-photo.com

Am găsit o fotografie care mi-a picat pe suflet - era cu două flori crescute din aceeași tulpină - păreau a fi în tandem. 

Simbolistica imaginii mă trimitea cu gândul la prietenie, la comuniune de gânduri, simțiri....

Am postat-o la ea pe perete și m-am grăbit la serviciu.

Toată ziulica persoana respectivă m-a surprins cu postările ei de mesaje tăioase și amare.

Ceva nu mi s-a părut în regulă, dar nu știam exact ce.

Când am ajuns acasă am contactat-o printr-un mesaj privat. 

Era teribil de afectată și de supărată pe mine pentru faptul că am postat o fotografie cu doar două flori, fiindcă florile în număr par sunt asociate morții în tradiția noastră populară.

I-am explicat fără sorți de izbândă care a fost intenția mea. Am fost întrebată dacă nu-mi pare rău pentru ce am făcut.

Am stat bine și am căutat răspunsul în mine. Nu, nu-mi părea rău. Nu făcusem nimic pentru care să-mi pară rău. Nu mă simțeam vinovată de nimic, cu atât mai puțin de tiparele moștenite sau dobândite de care se agățase creierul ei.

Intenția mea fusese cu totul alta.

Eram liniștită, calmă și simțeam o compasiune extraordinar de mare față de acea ființă.

Și cu sinceritatea-mi caracteristică i-am răspuns că NU.

Cred că știți și voi expresiile: ”Drumul spre Iad e pavat cu bune intenții” și ”Niciun bine nu rămâne vreodată nepedepsit”.

Intenția mea fusese de a-i arăta recunoștință, afecțiune, compasiune... De ce și pentru ce? Pentru ca acea persoană să se simtă prețuită, pentru ca acea ființă să aibă un sentiment de bine.

Și pentru a suta mia oară mă întreb: de unde aroganța că știm ce e mai bine pentru celălalt? Pentru numele lui Dumnezeu, cum putem să știm ce e bine pentru el?

Niciun bine făcut nu rămâne nepedepsit pe bună dreptate. Se pedepsește aroganța egoului căruia îi pare îndreptățit  a crede că e în măsură să știe ce e bine pentru celălalt.

Mi-am însușit lecția și am mers mai departe. Așa e viața...plină de lecții.

Persoana respectivă nu mi-a mai vorbit de atunci... I-am respectat decizia.

E dreptul ei să caute vinovați și vini în exterior. E lecția ei să arate cu degetul în oglindă, ori de câte ori are nevoie.... până se vede...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!