Infinitul...suntem noi...

Cineva spunea că noi nu suntem infinitul, deși remarca e foarte frumoasă, în replică la o scriere care se termina cu:

"Infinitul...suntem noi."

Că de fapt doar unii dintre noi sunt repere, alții referințe, dar majoritatea suntem "cantități neglijabile".

Poate că ne simțim câteodată "cantități neglijabile"...

Părem să nu contăm prea mult în ochii noștri, uneori.

Oare de ce?

Oare fiindcă alegem să ne comparăm cu persoane ce ne par "puncte de referinta"?

Oare reperele spre care privim sunt mult prea sus?

Oare nici reperele nu sunt sus și nici punctele de referință, ci doar modul cum alegem să privim înspre ele sau să ne raportam la ele?

Oare așteptările noastre referitoare la tot ce experimentăm ne minimizează valoarea în ochii noștri?

Oare toate la un loc?

Oare niciuna?

Ori poate fiindcă habar n-avem cu-adevarat cine suntem?

Și totuși îmi place să cred că în Univers conteaza fiecare fir de praf.

Fie el chiar și cel din ochii noștri, care ne împiedică uneori să vedem lucrurile clar și bine...

Cu certitudine, din punctul de vedere al Existenței contează ochiul... dar mai mult ca sigur ... contează și praful care ne îngreunează vederea...