E seară. Vineri seară.
Vrând, nevrând mă declar obosită.
Mai mult nevrând decât vrând, dar asta nu mai contează.
Mă întind pe pat şi încerc să mă relaxez, în ideea că voi reuşi să ațipesc măcar un pic.
Nu reuşesc, îmi tot vin în minte filmulețe cu evenimentele de peste zi... oameni, replici... emoții...
Mă ridic din pat, rabatez fereastra şi-mi iau una din cele două cărți pe care am început să le citesc, în scopul de a mai lectura câteva pagini.
Greu cu noi ăştia din zodia gemenilor. Majoritatea lucrurilor le facem în duplicitate, aproape în permanență.
Altfel, ne plictisim de moarte.
Am uitat să-mi pun semnul de carte, drept pentru care reiau lectura de la ultima pagina pe care îmi amintesc că am citit-o.
Afară vântul bate cu putere. Perdeaua se unduie într-un dans uşor. Motanul găseşte momentul interesant de urmărit.
Îi dau pace. Încerc să mă concentrez pe citit şi să nu-l bag în seamă.
Vântul se întețeşte. Reuşesc să mai citesc câteva fraze până când felina se hotărăşte să mă scoată complet din lâncezeală.
Sărise la geam să prindă vântul cu lăbuțele.
După câteva încercări nereuşite de a împinge vântul cu laba s-a resemnat să privească pe fereastră ciulind urechile şi păstrându-şi atenția mărită.
Eu am lăsat cartea din mână să-l privesc pe Joy.
Aceste momente de prezență pură, de trăire sută la sută în prezent se numesc viață.
Oare câți oameni mai privesc spre pisici, la fel ca mine, odată cu mine?
Oare câți or mai fi oprit timpul să-şi privească pisica de când Pământul e Pământ?
Oare cum o fi consemnat acest lucru în memoria Universului: oameni privind pisici?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu