Suflet despuiat

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele.

Mă gândeam cum poate cineva să aibă nerușinarea , neobrăzarea și impertinența să șadă atât de vulnerabil și de dezbrăcat în fața ei, în fața mea...

O vreme am încercat să te ignor, să mă furișez afară pe lângă tine și să mă fac că nu te observ.

De fiecare dată stăteai acolo cu mâna întinsă, iar în ea țineai mereu câte o floare... de fiecare dată alta, de fiece dată mai proaspătă și mai altfel.

Mă agasei cu felul în care îmi opreai mereu ignoranța, mă scoteai din ea și mă obligai să simt...

Mă obosea lupta dintre iubirea ta și ignoranța inimii mele.

Într-o zi m-am gândit să cedez ca să văd ce se întâmplă.

Dar din ziua aceea nu-mi amintesc să mai fi văzut ceva.

Am început să trăiesc, iar în jur nu m-am mai priceput să mai zăresc altceva decât fericire.

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele...

Crezusem că ai venit la cerșit. 

Nu-mi trecuse prin gând că tu de fapt căutai să-mi oferi în dar doar ce-mi lipsea...

                                             iubire...