duminică, 11 mai 2014

The most sensual possible kiss ever

To me, the most sensual possible kiss is the kiss of a hand.


It is a sublime gesture itself and it has a certain nobility that enrapture me .

Maybe because it seems that it is detached from the knights' stories.
Do you remember that stories when they sat on one knee and kissed the ladies hands, watching them boldly in the eye?

Or maybe the guilt belongs to the manner in which  the softness of the lips touch the skin in a way only they know, so that they ruffle the hair on you and you tingle all over the body, in the same manner you feel the sea ​​breeze all over your sunburned skin ?

Sometimes it seems to be a gesture of humility, but nevertheless it has certain greatness and grandeur.

Other times it can be a respectful gesture .

There are thousands of ways to kiss a hand , at least as many as the number and kinds of hands that can be kissed, but always the gesture should lead you straight to the heart of the owner.

And to end in an optimistic note, remember how charming can be a men who kiss a women's hand !


Ultimately we must admit that they have to start from somewhere...

O cafea de duminică...

Bună dimineața!

Să savurăm astăzi, în tihnă, o cafea bună...

Tihna e ceea ce ne lipsește. Tihna e aducătoare de liniște, de bine...

Pe cele timpuri, boierii și nu numai stăteau ore în șir la masă, la ceai, la cafele nefăcând nimic și sporovăind despre verzi și uscate.

Ei știau să creeze timp și nu să-l comprime.

Ei bine, noi nu avem norocul de a fi boieri și nici măcar de a viețui în acele timpuri, dar putem avea înțelepciunea de a le chivernisi pe astea pe care le trăim un pic mai înțelept.


O duminică frumoasă și tihnită îți doresc! Și ție...

Nu ai avut, nu ai și nu vei deține niciodată controlul a nimic

Sunt unii care au ajuns la un anumit nivel de conștiență și înțelepciune și ne învață că frica nu ar trebui să existe.

Într-adevăr frica e cea care în cele din urmă omoară. Și ea omoară mai repede și mai sigur decât evenimentul de care ne temem. Nu mai apucăm să-l trăim pentru că el nu va exista niciodată, fiindcă e doar rodul minții noastre imaginative.

Toate fricile nu au o bază reală și ele își au originea în frica de moarte.

Cei care par să fi înțeles oarece spun că nu are de ce să-ți fie frică de inevitabil.

Poate că e așa. Poate că dacă dobândim un atare nivel de înțelepciune putem să ne împăcăm cu ideea morții.


Ceea ce nu spun ei e că temuta moarte e doar o trecere înspre altceva. Nu știm cum arată acel altceva și dorința noastră de a deține controlul generează alte și alte frici.

Ei bine, îți voi da o veste bună: nu ai avut, nu ai și nu vei deține niciodată controlul a nimic.

E doar o falsă aparență ceea ce-ți pare că deții.

Doar Dumnezeu deține controlul a tot și a toate, iar fricile noastre se bazează pe lipsa noastră de credință și încredere în Cel de Sus.

Închină-te dimineața și seara, fă-ți cruce atunci când ieși din casă, când treci pe lângă o biserică, când te așezi sau te ridici de la masă.

Spune un ”Doamne-ajută!” ori de câte ori începi un lucru.

Roagă-te pentru sănătatea unui bolnav.

Ori de câte ori mintea încearcă să zburde pe coclauri spune rugăciunea inimii : ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-mă pe mine păcătosul”.

Mulțumește oricui pentru orice!

Fii recunoscător și zâmbește către cei de lângă tine, către tine și către Cer!

Și-atunci când mintea ta dibace iar va încerca să-ți povestească despre frici pune-i stavilă cu un alt gând care să-i vorbească despre Dumnezeu.

Duminică plăcută să ai! Și tu...


sâmbătă, 10 mai 2014

Dezamăgire...


Mi-s apă ochii
Mi-s buzele de jar...
Mi-s mâinile pustii
Mi-e versul tot mai rar...
Mi-e plânset râsul
Mi-e scâncetul cuvânt...
Mi-e dor tot gândul
Mi-e toată șansa-n vânt...
Mi-e teamă să te chem
Mi-e teamă să te văd...
Mi-e ruga un blestem
Mi-e totul un prăpăd...

Foto: George Ziakas

”Niciodată să nu spui niciodată!!!”

Nu cu mult în timp în urmă o postare de pe Facebook a făcut furori.


Era un citat care spunea așa: ”Un om inteligent nu va fi niciodată rău. Răutatea se naște din prostie, inferioritate și frustrare.”

Doar pentru că mi se pare total deplasată această postare am scris atunci vreo câteva gânduri și la solicitarea unui prieten, le ofer acum înspre citire ca ”frânturi de gânduri dichisite”.

Referitor la citatul complet inoportun o să încep așa: ”Niciodată să nu spui niciodată!!!”

Oare să existe aşa o legătură de cauzalitate între răutate sau bunătate şi IQ ???

Răutatea nu e apanajul celor săraci cu duhul, iar bunătatea nu izvorăşte din inteligență.

Inteligența şi rațiunea țin de minte, iar iubirea şi bunătatea țin de suflet și de inimă.

Dacă o să cauți exemple în viața reală care să vină în sprijinul celor spuse de mine, te vei lămuri și singur...

Mă întreb, oare câtă bunătate poate avea în ea o persoană care are aroganță de a cataloga lumea în felul ăsta?

Și știu sigur că oricâtă bunătate am avea în noi, tot nu vom fi scutiți ca din când în când să fim răutăcioși sau măcar să părem că suntem... pentru că oricât de bun ești tot percepția celor din jur e cea care se vrea a fi instanța supremă...


O zi luminoasă îți doresc! Şi ție...

O cafea dichisită...

Pentru astăzi o cafea savuroasă, care să te facă să te simți important, că ești iubit, apreciat, să simți că meriți un loc sub Soare și că ești unic.


Sunt oameni în a căror prezență simți că ai noblețea unui aristocrat, că plutești, că ai aripi că ești într-adevăr un om de valoare, că ești cineva, că ești frumos și meriți tot ce-i mai bun.

Și mai sunt oameni care te fac să te simți o scursură umană, un jeg, un incapabil, care dau senzația că te tolerează, de ca și cum ai fi o râmă căreia îi face favorul de a-i permite să i se târâie prin preajmă.

Sunt zile când ai șansa să întâlnești oameni din ambele categorii.

Apoi ajungi acasă și vrei să uiți, să te relaxezi, să te liniștești, să-ți găsești un moment de tihnă.

Îți faci un ceai sau o cafea, iei în mână o carte și citești: ”toți suntem oglinzile cuiva”.

Asta pune capac la toate.

De ca și cum nu erai destul de bulversat și n-ar fi fost suficient să ți se terfelească sufletul pe toate părțile și în toate felurile.

De parcă ego-ul nu ți-ar fi fost suficient de terfelit, sfărâmat și călcat în picioare și e încă mult prea mare pentru a putea fi ignorat.

De ca și când ar fi fost puțin lucru că în aceeași zi ai fost și în înaltul cerului, deasupra norilor plutind de fericire și în fundul Pământului, purtat parcă de un carusel invizibil al emoțiilor și trăirilor de tot felul.

Și rămâi perplex, neștiind tu de fapt oglinda cui ești?

Te frămânți și te frăsui încercând în zadar să găsești rațional adevărul.

E mult prea simplu, mult prea evident să-l poți vedea.

Te detașezi de idee și deodată știi.

Realizezi că ai avut, ai și vei avea întotdeauna dreptul de a alege.

Ei bine, DA: întotdeauna ești ceea ce alegi să fii !

Să ai parte de o zi plină de noblețe și iubire! Mai ales tu...

Oana, cu drag!


vineri, 9 mai 2014

Frumosul și dependența de frumos


Cine ar putea descrie frumosul și ce se ascunde în spatele etichetei pe care șade inscripționat acest cuvânt? 

Oare există ceva mai relativ decât percepțiile noastre referitoare la frumos?

Fără pretenția unei teze de doctorat asupra conceptului de frumos, în continuare vor fi creionate câteva simțiri despre frumos.

Frumosul e sentimentul pe care îl așezăm la rădăcina unui copac, la capătul petalei unei flori, pe vârful unui fir de iarbă.


Frumosul e înălțarea umilită a sufletului așternută la picioarele unei icoane, sărutul unghiei degetului mic al piciorului unui nou născut sau al podului bătătorit al mâinii unui bătrân.

Frumosul e fiorul pe care îl prinzi de aripile unui fluture, ale unui înger sau ale unui gând.

Frumosul e fruntea lipită de crucea mormântului unui părinte și lacrima care udă pământul de lângă ea.

Frumosul e vibrația sufletului prinsă în privirea care se uită către sau după cineva, cineva care poate fi un șchiop, un ciung, Miss Univers sau vârful dealului spre care îndreznește căutătura a se încumeta, dincolo la linia orizontului.

Frumosul ține de armonia culorilor unei picturi, de lacrimile ude de pe obraji, care curg râuri-râuri, aproape simultan cu pârâurile care-și fac loc prin sălbăticia munților de sub tălpile ce le bătătoresc cărările la sfârșit de săptămână.

Frumosul e acea trăire unanimă, acea respirație simultană, acea gură de aer lipsă a zecilor de mii de suflete care animă un stadion la un meci, fie el și din divizia a doua, înaintea unei faze decisive.

Frumos e ceea ce se găsește de partea cealaltă a ambalajului unui cadou, dincolo de prețul lui, în cantitatea și calitatea iubirii care a fost dăruită odată cu el.


Foto:    Bergamo by Night




Frumosul e ceea ce se află dincolo de pânza unui tablou și în interiorul bucății de marmură de orice culoare a sculpturii cu sau fără mâini adusă de pe fundul mării spre a fi admirată.

Frumosul șade în scărița și ciocănelul sunetului care mângăie urechea sau dincolo de numarul decibelilor ale căror vibrații curăță ființa de toate temerile și fricile moștenite din moși sau de la strămoși.

Frumosul se citește printre rânduri și dincolo de cuvintele pe care sufletul cuiva le așterne în fața unor ochi spre a gi citite.

Frumosul e gândul care sapă emoții în noi atunci când ochii sufletelor nu dorm...

Frumosul e fărâma de divinitate care trăiește în fiecare spațiu al universului ce se găsește peste tot ... și un pic și-n noi...

Și ca să nu plictisesască prea tare disertația, va fi încheiată aici, brusc și abrupt, cu atenționarea că: frumosul cauzează cea mai gravă, iremediabilă și benefică dependență.

Unele poezii


Unele poezii trebuie lăsate nescrise.
Ca să le crească rădăcini
Lungi până-n buricul lumii
Și-n inima Pământului.


Rădăcinile lor nu trebuie smulse.
Așa încât nescrisele poezii
Să fie ancorate greu și adânc,
În ceea ce ne pare nouă a fi, ori că suntem.

Unele poezii ar trebui lăsate nescrise.
Ca să cunoască toate suferințele, bucuriile
Limbile și hieroglifele omenirii
Și ale tuturor universurilor în care încăpură...

Tacit, sublim, adânc, 
În stare neviciată, brută și ...pură...

Frânturi de suflet


Lacrimile se nasc din fiecare durere care rupe din noi bucățele de suflet.

Apoi Dumnezeu umple spațiile goale, una câte una, cu lumină divină și aprinde din ce în ce mai tare, cerul sufletelor noastre.

Și astfel steluțele suferințelor și bucuriilor noastre se adună în constelații, în galaxii, în Universuri, din ce in ce mai mari, din ce in ce mai luminoase până într-o bună zi, când ne transformăm cu totul mai întâi în nimic și mai apoi în lumină.




Foto: George Ziakas


Mulțumim, Doamne, pentru toate!


Cafeluța din 09.05.2014

Bună dimineața!

O cafea delicioasă care să-ți incite simțurile, așa încât să te pregătească așa cum se cuvine pentru un weekend de neuitat.

E în puterea ta să faci să vibreze totul în tine și în jurul tău. Ai grijă, asta e ordinea firească...

Odată ce aprinzi lumina în tine, e aproape imposibil să nu se răsfrângă și asupra celor din jurul tău.

Meriți să strălucești indiferent de circumstanțe și împrejurări, indiferent dacă cei din jur pot vedea sau nu, sau îți pot aprecia sau nu strălucirea.

Până la urmă, dacă un orb nu poate aprecia strălucirea Soarelui, asta nu face din Soare o stea mai puțin valoroasă.


Zi faină să ai! Mai ales tu...

joi, 8 mai 2014

Cine sunt?

Sunt doar un alt om
Mai mult sau
Mai puțin frumos,
Care se zbate,
Ca apa de maluri
Să învețe să curgă armonic,
În același sens cu viața,
Cu Universul
Și pe direcția care duce,

Fără ocolișuri prea mari,
Către... Dumnezeu ...

Dacă dăruiești, e dreptul tău să te simți ca un rege

”Dăruiește și te vei simți ca un rege.”


Sunt convinsă că așa și este.
Sunt convinsă că e foarte plăcut.
Nu sunt convinsă însă dacă e de dorit, indicat sau dacă e bine să te simți în acest fel.

Într-adevăr, să dăruiești este un gest nobil, elegant, altruist, într-un cuvânt un gest sublim.
Te poate ridica la înălțimea unui rege, dar numai dacă este făcut așa cum se cade, cu simplitate, delicatețe, naturalețe și cu smerenie.

Depinde și ce dăruiești, cui dăruiești și cât dăruiești ... pentru a nu face mai mult rău decât bine.

Nu toți au o nevoie reală de darurile tale și nu toate darurile pe care le poți face pot fi prețuite pe măsura valorii intenției lor.
Gestul se poate transforma cu ușurință dintr-o aparentă favoare într-un imens deserviciu.

Dacă dăruiești, e dreptul tău să te simți ca un rege.
Ai grijă însă să ai discreția, noblețea și eleganța regelui, nu și aroganța și emfaza lui!

Cel puțin la fel de importantă ca arta de a dărui e arta de a primi.

Am constatat de-a lungul timpului că oamenii sunt foarte deficitari la acest capitol.
Sunt mulți cei care nu prea știu ce să facă sau se fâstâcesc atunci când primesc în dar un compliment, iubire necondiționată și sinceră, un cuvânt frumos sau orice altceva.

Deci un gest aristrocratic este și să știi să primești un dar cu noblețe, cu demnitate și solemnitatea necesară evenimentului, nu numai să oferi unul.

E drept că nu e deloc ușor a ști transmite cu eleganță bucuria, recunoștința, aprecierea și fericirea de a primi sau oferi un dar, fiindcă e o măiestrie prin care gestul poate căpăta importanța care i se cuvine.

Oricum ar fi făcut și în orice împrejurare gestul de a dărui nu e niciodată întâmplător.

Universul e cel care potrivește întotdeauna timpurile celui care are nevoie să dea cu al aceluia care are nevoie să primească.

Iar între cei doi se creează o legătură tainică, pe care doar ei vor ști dacă o pot prețui sau nu...

Nimeni altcineva... 

”Dăruiește și te vei simți ca un rege.”

Dar rămâi cumva umil și smerit în aroganța asta a ta...



Ce e iubirea pentru mine?

 Pentru mine iubirea nu e o stare.

E o curgere care vine de undeva, de la Dumnezeu, și-mi inundă fiecare emoție, fiecare sentiment, o trăire care uneori mă copleșește cu intensitatea ei până la lacrimi.

foto: George Ziakas

Cele două cuvinte, atât de râvnite, nu reprezintă iubirea. Ele fac referire la ceea ce e iubirea.

Spun ”Te iubesc!”, poate nu întotdeauna atât de des cât ar trebui, dar întotdeauna spun când simt că poți înțelege.

Și te rog să privești cuvintele de ca și cum ar fi scrise pe tăblița unui indicator care să te trezească la realitatea de a ști că ai ajuns într-un loc care nu e ocolit de iubire și nu că ele ar reprezenta iubirea.



Pentru mine iubirea nu e o stare, e o curgere care mă face să simt întotdeauna privilegiul de a fi vie.


Cafeluța din 08.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi o cafea plină de tandrețe, care să poată să te mângâie pe dinăuntru, în așa fel încât să se vadă și pe dinafară.

Uităm din ce în ce mai des să ne mângâiem unul pe celălalt, iar mângâierea e unul dintre gesturile esențiale a tuturor ființelor vii.

Mângâierea vindecă, bucură, incită, dezvoltă, maturizează, unește, apropie...

Mângâierea e una din ustensilele preferate ale tandreții, iubirii, compasiunii...

Să nu uităm să ne mângâiem unul pe celălalt... 

O atingere, un gest, o vorbă, un cuvânt care mângâie pot fii, uneori, singurele lucruri de care avem nevoie și poate printre cele mai frumoase daruri pe care le putem primii sau face.


O zi minunată îți doresc! Mai ales ție...

miercuri, 7 mai 2014

Nu amâna să simți că trăiești!


Într-o seară m-am uitat împreună cu soțul meu la M.A.S.H.


E un film aparent relaxant, care nu pune multe probleme la vizionare.

Nu necesită să-ți storci creierii spre a intra în puțul gândirii scenaristului, sau artificii suplimentare ale minții pentru a dibui ce anume au regizat cei din spatele camerelor de filmat spre a putea înțelege rostul sau semnificația celor transmise.

E un film aparent ușurel, plin de umor fin, de calitate, care dacă-l transcezi reușești să identifici cruda realitate a razboiului din Coreea. Prezentată altfel, nu stiu câți dintre noi ar putea-o sau ar avea chef sa aibă acces la astfel de cunoștințe.

În general, preferăm să nu știm anumite lucruri, să funcționăm pe principiul ”ce nu știm nu ne afectează” și asta dintr-un spirit acut de conservare. 

Într-adevar, unii dintre noi sunt mai sensibili, mai labili și nu pot face altfel, în scopul supraviețuirii.

Dar viața, înțeleasă așa cum trebuie, nu se referă numai la supraviețuire. La un nivel mult mai subtil ea înseamnă cu totul altceva. 

Suntem lăsați pe Pământ să experimentăm, să cunoaștem, să simțim, să trăim...să iubim...

Uneori, a trăi presupune și multă durere, dar fără de această durere n-am înțelege nimic. Durerea transformă, dar nu de fiecare dată în bine, depinde ce decidem să facem cu ea, depinde de felul în care ai ales s-o folosești.
Citeam undeva ca pragul dintre plăcere și durere e ca un fir de păr. Ce e drept și atunci când iubim pătimaș resimțim sentimentul de ca și cum ar fi un pic, sau mai mult dureros, intensitatea trăirii e în funcție de aluatul din care am fost plămădiți - așadar înclin să cred că e ceva adevăr în ceea ce s-a scris.

Astea fiind spuse, să revin totuși de unde am plecat, adică la M.A.S.H. și să vă explic ceea ce m-a impresionat în primul din cele două episoade de aseară.

Fiecare episod te mișcă și te relaxează in același timp, de fiecare dată.

Personajul principal al filmului, Hawkeye Pierce, e un tip aparent flecar, dar de o seriozitate dusă la impecabil în ceea ce privește meseria de doctor, care ocupă primul loc în viața și inima lui.
În tot filmul el este prezentat ca fiind un tip aparent superficial, afemeiat și lipsit de sentimente și scrupule.
În episodul de care vă povestesc, această mască a fost lăsată să cadă și am putut face cunoștință cu omul vulnerabil Hawkeye și nu cu doctorul Pierce.
Ironia folosită drept scut de protecție a fost lăsată să cadă atunci când a apărut în unitate iubirea vieții lui, care-l părăsise cu mulți ani în urmă, fără nicio explicație și care-l părăsește pentru a doua oară și din aceleași motive și în episodul de aseară. Aflăm ulterior că l-a părăsit din pricina faptului că se săturase ”să stea mereu pe bancheta din spate, în timp ce meseria lui ocupa mereu locul din față”.

Oare câți dintre noi nu facem la fel?

Oare câți dintre noi uităm să ne trăim viețile și ne risipim toată energia pentru joburi, bani, succes, faimă?

Oare câți dintre noi nu uităm sa lăsăm la ușa serviciului problemele de acolo și venim cu ele acasă? 

Oare câți dintre noi nu ne gândim că vom face anumite lucruri abia după ce ne vom asigura un anumit statut social și un anume confort financiar, care se dovedesc a fi încontinuu insuficient consolidate sau inconsistente și nu facem altceva decât să amânăm cu bună știință să trăim?

Și ajungem să recunoaștem, la un moment dat, care poate să fie relativ tardiv, că de fapt am trăit o viață întreagă clădind ziduri inutile în noi și în jurul nostru amânând să trăim cu adevărat.

Și conștientizăm, dacă avem noroc, la fel  ca și personajul principal din M.A.S.H., că toată viața noastră am tânjit de fapt după iubire.

Hawkeye Pierce întrebat fiind la finalul episodului de prietenul lui B.J. cum suportă pierderea, a răspuns: ”O să supraviețuiesc! A mai plecat și altă dată. Ce mă deranjează e că niciodată nu pleacă de tot.”

Sublim, nu-i așa?

Hai să ne amintim mereu că NU suntem într-un program de supraviețuire și să nu mai amânăm să trăim!

Să privim viața cu mai mult curaj, nădejde și încredere în Dumnezeu! 

În fond și la urma urmei experiențele cele mai frumoase sunt cele care tocmai ni s-au așternut la picioare.

Câteodată



Câteodată,
Doar câteodată,
E trist să poți
Privi prin ochii
Celorlalți către tine
Și să nu recunoști 
Nimic
Din ceea ce credeai
Că știi, că ești...


Sau că vezi...

Atunci când pleci, musai să te asiguri că ai lăsat loc de bună ziua

Frânturi de gânduri..la cafea...

De fiecare dată când cineva oprește comunicarea cu mine sau pleacă din viața mea mă bucur mult.

O întrebare firească și perfect justificată ar putea fi: ”Ai înnebunit?”

Nu sunt în măsură să dau un răspuns obiectiv la această simplă întrebare, dar cel mai probabil ar fi ca nu.

Am ales doar să privesc situația dintr-o perspectivă diferită care, în limitele rezonabilului, să mă avantajeze.

Fiecare ființă care vine la un moment dat în viețile noastre, nu vine acolo din pură întâmplare, ci ca să facem schimb de lecții și de emoții, sau chiar să le învățăm împreună, pe unele dintre ele.

Atunci când se distanțează înseamnă că nu mai are nimic de oferit din bocceluța de lecții pe care a adus-o și și-a luat de la tine tot ce-i trebuia.

Poți spune și că nu mai are nevoie de tine, dar ne-am obișnuit să folosim expresia doar în sensul ei peiorativ.

Ce e așa rău în faptul că cineva nu mai are nevoie de tine?

Cum poate fi rău că cineva se poate descurca singur și fără ajutor din partea ta?

E un lucru minunat, iar dacă iubești și prețuiești cu-adevărat acea persoană, această stare de fapt ar trebui să te bucure din tot sufletul.

Ceea ce e important totuși e felul în care a ales să plece. E unul dintre amănuntele care fac toată diferența. 

Atunci când pleci, alege s-o faci cu rafinament, discreție, delicatețe şi fără a răni sentimentele celuilalt. 

Și încă ceva: musai să te asiguri că ai lăsat loc de bună ziua!

Cafeluța din 07.05.2014

Pentru astăzi o cafea simplă și adevărată! 

Frumusețea vine din simplitate. 

Adevărata valoare e discretă, nu are nevoie de surle și de trâmbițe ca să fie remarcată.

Ține minte: nu trebuie să dovedești nimic nimănui - cine nu te prețuiește pentru ceea ce ești, exact așa cum ești, nu te merită deloc!

O zi binecuvântată să ai! Și tu și tu și tu și tu, dar mai ales tu!


 Oana Denis Rotariu

marți, 6 mai 2014

Lasă-mă

                     Lasă-mă

   Lasă-mă să-
ți ating
   Cerul sufletului
   Cu podul palmei
   Inimii mele...

Poezii pentru copii

Joc de-a iubirea


Închide ochii.
Dacă-mi poți găsi sufletul
Fără să orbecăi,
Înseamnă că ... mă iubești.



Deschide ochii.
Dacă vezi în ei strălucind
Mii de luminițe
Înseamnă că ...te iubesc.




Acum nu-ți fie frică, clipește!
Veeeezi? Povestea
E aievea, n-a dispărut...
Să mai încercăm o dată... 

Bărbații sunt creați a fi vânatori și atunci ei acționează în consecință

Întotdeauna o minte ageră e mai greu de domolit, de hrănit și de satisfacut decât una liniștită.

Există un proverb foarte revelator care spune că "unde-i minte multă e și prostie multă" și e perfect adevărat.

E drept că cei saraci cu duhul sunt mai fericiti și a lor e Împărăția Cerurilor, dar să sperăm că nici ceilalți nu sunt pierduti pentru eternitate...ar fi pacat și ar fi o iroseală nejustificată.

Bărbații sunt creați a fi vânatori și atunci ei acționează în consecință.

Speriată de idee, mă întrebase odată cineva, nu spui cine, care e opinia mea și cum ar fi de făcut ca noi doamnele să putem reaprinde un foc care arde mocnit.

În accepțiunea mea, atâta vreme cât focul încă mai arde, n-ar trebui să fie așa de greu de reaprins...

E nevoie doar de o o pală de vânt care să bată cu intensitate potrivită în sensul în care trebuie și problema e ca și rezolvată.

Deci ar trebui ca folosind ceva artificii și uzitând de farmecele feminine să fim capabile a scoate  oamenii din zona lor de confort - cazul cu posibilitatea de a-i scoate numai din sărite, îl ignorăm și-l  vom studia ulterior, doar în caz de necesitate.

Cu dibăcia noastră caracteristică, noi doamnele vom ști întotdeauna să găsim ceva de care să ne folosim pentru a-i scoate pe bieții oameni tihniți din monotonie.

Vom ști să facem în așa fel încât dumnealor să nu mai considere că tot ce au li se cuvine și că așteaptă doar ca ei să aibă amabilitatea de indica momentul în care să ni se permită a le intra în grații...

Cu puțină șansă vom reuși poate chiar să-i facem să priceapă că nu sunt deținătorii monopolului absolut, cu drepturi depline asupra a tot ce-i  înconjoară.

Și-odată scoși din placiditatea vieții de zi cu zi vom începe cu toții și unii și ceilalți să ne simțim realmente VII și fericiți.

Iar când suntem fericiți nimic nu mai e atât de rău pe cât pare.

Cafeluța din dimineața zilei de 06.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi o cafea aromată...


Oare distanța să fie motivul pentru care apare dorul? E un subiect pe cât de frumos, pe atât de delicat.

Ce-i drept atunci când două ființe sunt aflate la distanță, apare un soi de tânguire a sufletului, o nevoie a unuia care-l împinge să dorească să-l atingă pe celălalt cu mâna și nu doar cu gândul și cu inima.

Totuși de ce apare dorul și când acel celălalt e prezent fizic? Oare o fi din pricină că e prezent doar fizic, dar cu mintea și sufletul e plecat în altă parte și se cheamă că tot despărțiți sunt?

Și-atunci mă-ntreb, dorul de viață de unde vine?

Oare are la origine distanța care s-a așternut între noi și Dumnezeu?

Apare oare din jinduirea sufletului de a simți iubirea și protecția divină așa încât să fie capabil să se bucure la maxim de absolut tot ce-l înconjoară?

Așa o fi, oare?

O zi miraculoasă. Îți doresc! Mai ales...ție...


Oana Rotariu, cu drag!

luni, 5 mai 2014

De cine se ascunde frica mea de moarte?

Îmi plăcea să cred că, odată cu vindecarea tumorii de la sân, mi-am vindecat și frica de moarte.

Chiar puteam să mă uit în oglindă, țintă în ochii mei și să zic că nu mi-e frică de nimic în afară de Dumnezeu, iar frica de Dumnezeu e de fapt un soi de respect, nu de frică și atunci se cheamă că mie nu-mi mai e frică de nimic.

Și credeam toate astea chiar dacă o dată la trei luni, atunci când îmi petreceam un număr nesfârșit de ore pe la toate ușile cabinetelor pe unde eram nevoită să fac diverse controale, vorbeam fără întrerupere și fără să conteze cu cine, doar ca să ignor crampele ce mi se puneau la stomac și respirația total anapoda.
Și nici faptul că de fiecare dată după ce se toate terminau cu bine și ajungeam în mașină, adormeam buștean ceasuri bune, epuizată de stresul prin care nu puteam să recunosc că am trecut, nu mi-a furnizat niciun indiciu.
Frica mea de moarte era unsă cu toate alifiile și nu mă lăsa s-o identific, s-o recunosc.

A fost nevoie doar de o banală viroză mai serioasă să mă clatine cu totul din temelii, să mă demonteze ca pe o construcție din vestitul LEGO și să facă să rămână în picioare, falnică și implacidă, doar frica mea de moarte, cocoțată pe un soclu solid turnat din ”dar”, din ”dacă”, din ”dar dacă”, ”oare” sau alte conjuncții sau locuțiuni conjuncționale strategic așezate pentru a o înălța în ochii mei.

Care va să zică aici erai? Ascunsă după mii de măști, după zeci de scuturi și paravane ca să poți coabita cu mine și să-mi servești din când în când tot felul de mizerii ingenios plasate așa încât să le îngurgitez fără să crâcnesc.

Deci așa....n-ai dispărut...

Și aproape că era să mă supăr dacă nu mi-ar fi trecut prin cap o intrebare genială: dar tu de fapt de cine te ascunzi, de te camuflezi în halul ăsta?

Am zâmbit. Eram fericită. O întrebare bine pusă conține pe jumătate din ea chiar răspunsul la întrebare.

Fricii mele de moarte îi este frica de...mine. Fără mine ea nu ar exista.

Deci, așadar și prin urmare ea nu vrea să mă omoare, ci doar să nu mă lase să trăiesc.
Dacă e așa, draga mea, află tu că poate fără mine nu ai exista, dar să știi că nici cu mine nu-i ușor de conviețuit...

Drept pentru care, te rog frumos, fă mătăluță pași și pleacă de cântă la altă masă...sau mai degrabă lasă-te de sportul ăsta și nu mai cânta deloc!!!



Cafeaua de dimineata...05.05.2014

Bună dimineața!

Soarbe-ți cafeluța, apoi soarbe un pic și din elixirul vieții aflat pe buzele Universului.

Sărută ușor talpa piciorului lui Dumnezeu, mulțumește-i și fii recunoscător pentru tot ce ai.

Zâmbește către cer, către soare, către firele de iarbă, către copacii înmuguriți, către flori, către păsări, către pietre, către oamenii din tine și de pe lângă tine și... bucură-te!

Îmbrățișează din tot sufletul iubirea din inima ta, pentru că e darul zilei de azi pentru tine!

O zi binecuvântată îți doresc! Mai ales ție...

Cu tot dragul,

Oana

duminică, 4 mai 2014

Îți mulțumesc și îmi doresc să poți privi măcar o secundă prin ochii mei, către tine!

Iubitului meu soț cu iubire și recunoștință...

Disneyland, Paris, 2013

Că te iubesc, e doar o disponibilitate a mea.
Că mă iubești, ține de disponibilitatea ta.
Că suntem împreună e alegerea noastră.

Îți mulțumesc că ești!

Îți mulțumesc pentru nenumăratele ore pe care le-ai petrecut răbdător și neputincios, la capătul patului meu de spital, în mirosul greu și greu de imaginat al otrăvurilor ce ni se băgau pe vene!

Îți mulțumesc pentru felul în care m-ai privit când m-ai văzut pentru prima dată cheală, fără gene și fără sprâncene și m-ai privit de ca și cum atunci m-am întors de la un salon de înfrumusețare și radiez de prospețime.

Îți mulțumesc pentru sărutul pătimaș pe care mi l-ai dat, când în sfârșit m-ai văzut ieșită din operație, după o așteptare care te-a ținut cu inima și sufletul la gură!

Îți mulțumesc pentru zilele întregi pe care le petreceai în subsolul spitalului în care am fost operată, așteptând cuminte și răbdător să se facă ora de vizită, doar ca să mă vezi, să mă ții de mână și să mă săruți!

Îți mulțumesc pentru toate momentele în care m-ai ținut în brațe atunci când simțeam că lumea mea se prăbușește și numai brațele tale mă împiedică să mă prăbușesc odată cu ea.

Îți mulțumesc pentru bunătatea și îngăduința de a-mi asculta la nesfârșit toate tânguielile și aberațiile despre fricile mele!

Îți mulțumesc pentru toate momentele de fericire, de nefericire, de bucurie, de furie, de încântare, de supărare, de coșmar, de reverie...!


Îți mulțumesc și îmi doresc să poți privi măcar o secundă prin ochii mei, către tine!

Haiku

pentru tine...
Haiku

Sunt zile care dor
De gânduri și de tine
La mine în piept...