De cine se ascunde frica mea de moarte?

Îmi plăcea să cred că, odată cu vindecarea tumorii de la sân, mi-am vindecat și frica de moarte.

Chiar puteam să mă uit în oglindă, țintă în ochii mei și să zic că nu mi-e frică de nimic în afară de Dumnezeu, iar frica de Dumnezeu e de fapt un soi de respect, nu de frică și atunci se cheamă că mie nu-mi mai e frică de nimic.

Și credeam toate astea chiar dacă o dată la trei luni, atunci când îmi petreceam un număr nesfârșit de ore pe la toate ușile cabinetelor pe unde eram nevoită să fac diverse controale, vorbeam fără întrerupere și fără să conteze cu cine, doar ca să ignor crampele ce mi se puneau la stomac și respirația total anapoda.
Și nici faptul că de fiecare dată după ce se toate terminau cu bine și ajungeam în mașină, adormeam buștean ceasuri bune, epuizată de stresul prin care nu puteam să recunosc că am trecut, nu mi-a furnizat niciun indiciu.
Frica mea de moarte era unsă cu toate alifiile și nu mă lăsa s-o identific, s-o recunosc.

A fost nevoie doar de o banală viroză mai serioasă să mă clatine cu totul din temelii, să mă demonteze ca pe o construcție din vestitul LEGO și să facă să rămână în picioare, falnică și implacidă, doar frica mea de moarte, cocoțată pe un soclu solid turnat din ”dar”, din ”dacă”, din ”dar dacă”, ”oare” sau alte conjuncții sau locuțiuni conjuncționale strategic așezate pentru a o înălța în ochii mei.

Care va să zică aici erai? Ascunsă după mii de măști, după zeci de scuturi și paravane ca să poți coabita cu mine și să-mi servești din când în când tot felul de mizerii ingenios plasate așa încât să le îngurgitez fără să crâcnesc.

Deci așa....n-ai dispărut...

Și aproape că era să mă supăr dacă nu mi-ar fi trecut prin cap o intrebare genială: dar tu de fapt de cine te ascunzi, de te camuflezi în halul ăsta?

Am zâmbit. Eram fericită. O întrebare bine pusă conține pe jumătate din ea chiar răspunsul la întrebare.

Fricii mele de moarte îi este frica de...mine. Fără mine ea nu ar exista.

Deci, așadar și prin urmare ea nu vrea să mă omoare, ci doar să nu mă lase să trăiesc.
Dacă e așa, draga mea, află tu că poate fără mine nu ai exista, dar să știi că nici cu mine nu-i ușor de conviețuit...

Drept pentru care, te rog frumos, fă mătăluță pași și pleacă de cântă la altă masă...sau mai degrabă lasă-te de sportul ăsta și nu mai cânta deloc!!!