Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii
vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.
Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o
depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.
Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când
mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul
meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din
nou, cu adevărat.
Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare
să fie ieșită din parametri normali.
Nu mă durea nimic la modul concret. Simțeam doar o durere generală, o
oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.
Frică de ce? De toate, în special de moarte.
Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.
Cu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să
zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.
Așadar, să continuăm.
Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul
de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o
am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o
viteză de 60% în fiecare zi).
Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții,
dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din
dragoste pentru oameni.
Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii
școli de medicină românești.
Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili
să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând
mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.
Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un
tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și
chipul lui Moș Crăciun.
A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se
plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care
trebuia să-l facă înapoi până acasă.
Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n
poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.
Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi
sorbeam fiecare cuvințel.
Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu
funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.
Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să
urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.
Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost
pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă
nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.
O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era
un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.
Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă
despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la
bunicul lui, care-l învățase așa:
”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o
furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea
ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât
nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”
Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața
mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”
Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care
și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.
Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul
omului.
Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim
nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.
Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această
întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre
faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.
M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm
deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin
de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de
urgență la medic pentru investigații.
Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac,
m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.
Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are
garanția zilei de mâine.
Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel
de miracol că ea încă e în viață și trăiește.
Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a
trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.
În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte
de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.
Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că
doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.
Am plecat de la ea pe gânduri…
Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam
nicio confirmare…
Fragment din Pădurarul de la Băile Felix, publicat în Curentul internațional www.curentul.net/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu