Cerul nu dezamăgește niciodată...

Contemplam cerul.

Așa părea pentru cineva care se uita din exterior către mine.
De fapt privirile-mi treceau dincolo de nori și priveam undeva departe... prin mine.
Gândurile mi-erau la tine.
Întotdeauna ideea de celălalt trezește în noi un soi de necunoscut proaspăt, emoții, sentimente și gânduri care ne învață despre noi înșine, despre Sine...

Ai observat? De fiecare dată tu și eu ne regăsim pe două margini de lumi diferite.
O fi nevoia de poezie sau ne-am născut cu ”Luceafărul” lui Eminescu rătăcit prin noi?

Tu crezi că nu e nevoie să fie așa... Eu m-am săturat să-mi dau cu părerea...
Prefer poezia ce naște flori în inima mea.
Prețuiesc mai mult seninul privirilor ce aleargă dincolo de Cer...

Lumea toată e iluzie...
Poate fi dezamăgitoare dacă nu știi să privești înspre ea...

Dar nu ea e cea care dezamăgește... Ci așteptarea ta...

Oana Denis Rotariu
03.02.2017

Smerenia se învață prin rugăciune

Cum altfel?
Credeai că dacă ne dă viața bobârnace peste nasul mândriei ne umilim?
Am putea, dar de cele mai multe ori alegem să ne răzvratim.
Împotriva vieții, împotriva noastră și împotriva tuturor.
Experiențele prin care trecem pot smeri doar dacă le conștientizăm menirea, rostul.
Și ne smerim acceptându-le și mulțumind pentru ele.
Dar ca să le putem accepta e nevoie de rugăciune.
Iar rugăciunea nu doar că smerește, ci înalță în același timp.

Ne înalță sus de tot, dar nu ne permite să ne simțim niciodată cu un cap mai sus, deasupra lumii...


Oana Denis Rotariu
31.01.2017

Foto Giuliano Sfichi: Varful Giumalău

Să te pustiești de tine

Fără secrete, pudoare ori timiditate, privesc clar în ochii oamenilor..

Înot cu privirea până în străfundurile sufletelor lor.

Fără teamă, fără rușine, lin, fin și fără un motiv palbabil...

Odată ajunsă în adâncuri le pipăi sufletele... Le mângâi, uneori...

Pe cele prea reci le îmbrățișez și le dau un dram de căldură, celor mai fierbinți le aduc o gură de aer rece și proaspăt din munții de iubire divină...

În sufletele pustii așez o rugăciune și plec fără să le deranjez goliciunea... E greu să poți suporta atâta singurătate...

Cât de triste sunt sufletele pustii! Cât de dezolant poate fi să te pustiești singur pe tine de tine, apoi să te cauți peste tot și să nu te mai găsești!

În străfunduri, aproape toate sufletele păstrează o sămânță de bunătate, un strop de tandrețe și o fărâmă de înțelepciune.

Uneori sunt aduse la suprafață de câte o lacrimă... Alteori de un dor, până în al inimii pridvor...

Ce încântare să poți privi cu ochiul liber cum un suflet naște-un dor...!

De drag de Tine și de viață mă-nfior...!

By Iuliana Ojog

Oana Denis Rotariu
29.01.2017

Când rămâi singur joci un singur rol, sau niciunul?

Cine-și poate permite asta?

Tu, oricine...

E ca atunci când îți dai voie să fii lipsit de inhibiții când ești singur și ești sigur că nimeni nu te privește.

Când nimeni nu se uită la tine ești liber să faci orice, să spui ce-ți place, să dai muzica sau liniștea la tare, să cânți fals, să reciți poeme, să faci exerciții fizice care nu-ți prea ies și nici nu prea intră pe făgașul rutinei tale zilnice...

Când nu ești privit ai voie să-ți suni prietena, iubita, amanta, să-ți dai jos peruca îndoielilor, să legi conserve de curaj fricilor ascunse în fiecare colț întunecos rămas neluminat la tine în suflet, să ai fetișuri să nu ai fetișuri... ești liber să faci orice.

Atunci nu există nici teamă, nici păcat, nici rușine, pentru că nu te vede nimeni și nimic.

Atunci personalitatea ta este dezbrăcată de măști și rămâne nudă de ipocrizie.

Ai să spui că nu joci niciun rol, de fapt atunci joci unul, dar numai unul singur: rolul egoului pe scena închipuirilor.

Când ești tu cu tine doar egoul e cel care te ridică în slăvi, sau te coboară în genuni...

Dacă te dezbraci și de el tot ce-ți rămâne de făcut este să fii liber pe mai departe.

Mai mereu și din ce în ce mai departe...

Oana Denis Rotariu

17.01.2017

Foto Giuliano Sfichi, Vârful Giumalău

”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”

Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi.

Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații.

Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept.

Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici  rotundă, nici pătrată, nici cubică...

Nu e nicicum, doar e...

Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară.

Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost.

Nici să emiem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva Oracole ale lumii. Nici să mai căutăm vinovați și dușmani în jurul nostru, ci doar în noi.

Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”.

După un timp ne vom deprinde să nu tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor.

Cu nimic, în nimic... în nimeni...

Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul.

Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL...

Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră...


Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea...


Oana Denis Rotariu
15.01.2017

www.card-photo.com

Ceea ce e de iubit cu-adevărat la om e ființa

Da. Dar o remarcă pe marginea acestui text m-a pus serios pe gânduri.

Într-adevăr, ceea ce e de iubit la om în primul rând e ființa, cu tot cu prelungirea ființei înspre neant, înspre necunoscut şi mister...

Ființa se iubeşte dincolo de ființă, până la rădăcina ei în neființă şi mult mai adânc în ea.

La om se iubeşte ființa, dar se prețuieşte şi se valorizează tot.

Se prețuieşte fiecare particulă a miracolului din el, numit viață... atât temporală cât şi eternă.

În om se divinizează tot: atât atomii cât şi spațiile goale dintre ei. Absolut tot.

Şi pentru toate se mulțumeşte smerit şi se arată recunoştință şi gratitudine!

Infinită, pioasă şi fără de sfârşit.
Oana Denis Rotariu

Foto: Iuliana Ojog, Oglinda cu mesaj...Rathaus Bremen

Despre smerenie și virtutea de a fi smerit

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.
Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.

Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ... un pic mai frumoasă...

Nimic mai mult...

Oana Denis Rotariu
08.01.2017


 

 

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
07.01.2017

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!Oana Denis Rotariu
07.01.2017

"Lumea, așa cum am creat-o, este un proces al gândirii noastre. Nu o putem schimba fără să ne schimbăm gândirea." (Albert Einstein)

De fapt n-am creat-o noi, ci doar am contribuit la prefacerea ei.
Am construit și dărâmat după moftul nostru, am defrișat și asanat fără discernământ, am lăsat pământ nelucrat în paragină și am părăduit pământ unde nu era nevoie.
Am accelerat totul pentru ca să "trăim mai bine": să muncim mai puțin și să consumăm mai mult.
Mult mai mult, prea mult...
Să îmbogățim astfel și mai mult bogații lumii, iar noi să ne îmbolnăvim, uneori chiar iremediabil. Și pe noi, dar și Pământul.

Să fim cobaii marilor concerne farmaceutice care să profite de pe urma naivității noastre pentru bunăstarea lor.

By Iuliana Ojog
www.card-photo.com

Deci Lumea, așa cum a creat-o El, era perfectă.

Ceea ce vedem în fața ochilor noștri e rodul muncii noastre asidue, de atunci și până acum.
Felul cum noi am gândit să prefacem lumea, de atunci și până acum.
 
În consecință, dacă vrem să vedem alt film în fața ochilor, e suficient să schimbăm pelicula.
Recomandabil ar fi să alegem una mai bună.
Dar pentru a ști să alegem corect, cinstit, onest și cu smerenie în favoarea noastră și a Lumii, trebuie să ne lăsăm ghidați de El.

În tot și în toate, în orice gând, trebuie să-i facem loc Lui pentru a urni în sens potrivit prefacerea Lumii...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
27.12.2016

Un Crăciun cu o rugăciune mai aproape de noi

Invitație la observare, la a lărgi spațiul percepției...

Nu e întâmplător că Pământul se învârte și noi, deși stăm, ne învârtim odată cu el.
Anotimpurile nu se succed aleatoriu, iar noi nu trecem mereu prin aceleași locuri fortuit.
Trăim mereu aceleași evenimente, le tot repetăm ca să le pricepem, ca să ne intre în spațiul percepțiilor, de fiecare dată diferit, în funcție de înțelepciunea și înțelegerea dobândite de la ultima experiență până la repetarea ei ulterioară.
Viața este ciclică.
Ca-ntr-un ciclu Carnot generator, se învârte mereu, de la dreapta la stânga și toate pleacă și se întorc aparent în același loc...
Aparent, fiindcă în locul în care se întorc ne găsesc mereu cu o treaptă mai sus, așezati pe o frecvență vibrațională un pic mai înaltă...
Sau așa s-ar cădea să fim dacă am avea înțelepciunea să investim atenție și energie în ceea ce merită cu adevărat...
Să ne rugăm, să medităm, să simțim, să pricepem... să iubim, să trăim...

Crăciunul e din nou aici ... ca să-l înțelegem cum se cuvine...

Să facem cumva ca El să ne găsească cu o rugăciune mai sus... față de noi înșine...

Oana
25.12.2016

Cine are nevoie de rugăciunile noastre?

Nu știu mai nimic.
Dar când sunt într-o situație din care nu știu să ies, mă rog.
Astăzi m-am rugat și am și citit rugăciuni.
Unele de iertare, altele de mulțumire.
Unele pentru părinți, altele pentru frați, copii, soți, vrăjmași, binefăcători... pentru toate nevoile și nevoințele.
Apoi m-am așezat în liniște și am așteptat ca ele să se așeze prin mine.
Un gând a răsărit la marginea liniștii mele.
Oare pentru ce se roagă omul pentru binele personal, al unuia sau al altuia, ori pentru una sau pentru alta?
Oare Dumnezeu singur nu știe ce are de făcut pentru binele fiecăruia?
Are El nevoie de rugăciunea noastră ca să poată sau să știe ce să ne dea?
Dumnezeu n-are nevoie de rugăciunile noastre pentru a ne avea grija la fiecare pas.
Noi avem.
Fiindcă zi de zi când suntem cu gândul la El, o parte din noi se îndreaptă cu fața spre Lumină.
Fiindcă fiecare rugăciune din inimă mai curăță păcate prin noi.
Fiindcă fiecare secundă cu gândul la Lumină e o secundă mai puțin în absența ei.
Fiindcă fiecare moment de rugăciune e un moment de liniște în plus.

Fiindcă știm sau nu știm, suntem aici ca să culegem din tumultul de neliniști, secundă cu secundă, Liniștea...

Oana Denis Rotariu
14.12.2016

”Vino, să pot regăsi drumul spre mine.” (Octavian Paler)

Să dau vieții sensul iubirii mele, să știu unde sunt și pentru ce trăiesc...

Vino!

La răsăritul ființei mele e sărbătoare.

Soarele a răsărit printre vârfurile copacilor așezați cu rădăcinile în inima Universului.

Corolele le sunt așezate de jur împrejurul sufletului meu, la adăpostul inimii mele.

Lumină caldă, aurie, ridică ființa în ea însăși, mai sus...

Iubirea te face ușor...

Deprinderea de a iubi îți dă ușurința de a trăi, de a nu te mai împotrivi vieții...

Vino!

Afară e ceață, bate vântul și e frig...

Dar la răsăritul ființei mele a răsărit visul...

Acel vis frumos care ne conduce spre minunea ce șade în adâncul din noi...

Acolo e liniște, e lumină, e nesfârșit de fericire...

Acolo suntem eu și tu fără nume...

Vino!

Dă-mi mâna și respiră fericirea odată cu mine...

Până la capătul lumilor, până la marginea Universului și mai departe...

Prin El... prin noi...

Oana Denis Rotariu

13.11.2016

Abstinență de...iubire...

Dumnezeu nu te va întreba ce, sau cum ori cât ai trăit, ci cât, sau cum și ce ai iubit.

Sau mai degrabă de ce n-ai iubit când ai fi putut s-o faci și n-ai facut-o...

Fiindcă întotdeauna ți-e atât la îndemână să aduci iubirea în inima ta...

Trebuie să urci doar câteva trepte mai sus, ca să atingi vibrația potrivită și gata...

Apoi să îmbrățișezi cu inima tot ce-ți iese, ori nu-ți iese în cale, tot ce șade și e dintotdeauna pe cale...

Dumnezeu nu te va întreba ce și cât și cum ai postit, ci pe câți oameni ai reușit să-i hrănești cu și din iubire.

Sau mai degrabă, câți oameni ai săturat cu bunătatea inimii tale.

Ori mai cu seamă pe câți dintre ei i-ai putut ierta din tot sufletul. Câți începând cu tine...

Dumnezeu nu te va întreba ce, sau cum ori cât ai trăit. Ci pe cine și cât ai iubit.

Și nici măcar nu te va pedepsi pentru neiubire. Până la EL tu te vei fi pedepsit deja cu vârf și îndesat singur...

Oana Denis Rotariu, 03.11.2016

Ești Co-Creatorul vieții tale...

Câteodată stai așa gol și te-ntrebi de te poți cataloga ca fiind bun ori rău.

De-o viață-ntreagă încerci să faci și să fii bine și nu pricepi deloc de ce pătimești ba într-un fel, ba în altul.

Îți pare că ai priceput rostul lumii și sensul ei și că Universul nu mai are taine pentru tine.

Ți se năzare că Dumnezeu ți-a întins cunoașterea pe tavă și te-a lăsat să te descurci de unul singur, bizuindu-te doar pe ea.

Doamne ferește!

De-ar fi fost să fie așa, nici unul dintre noi n-am mai fi existat aici, acum...

Fiindcă deși Viața, Existenta se manifestă prin și cu noi expandând Universul, Conștiința Universală nu se ”lasă” pe mâna ignoranței și inconsecvenței omului de a fi sau a acționa într-un anume fel.

Fiecare om are posibilitatea să priceapă și să înțeleagă moment de moment ce are de priceput.

Cu toate acestea el nu profită de aceste momente decât rar, mai deloc sau chiar niciodată.

Construcția mental-egotică a omului despre el însuși îi pune acestuia piedici mari în descoperirea Sinelui.

În ultima vreme, nenorocirea face că, deși bine intenționate, există fel de fel de site-uri de dezvoltare personală care ne învață cum că omul e singurul responsabil de crearea vieții sale, că e ”Co-Creatorul vieții lui”.

Vestea bună e că nu omul crează viața, el doar o primește și gestionează. Viața se manifestă cu și prin om, reinventându-se.

Existența se experimentează îmbrăcatând viața în fel și fel de forme.

În forma umană, cea dotată cu trup, tu, omul, experimentezi fel și fel de situații.

Alegerea ta de a acționa într-un fel sau altul îți determină prin Univers un anumit parcurs, traseu ce rămâne memorat în analele Universului.

Încă de când apari pe astă lume există un plan divin în ceea ce te privește.

Și crezi sau nu, mai devreme sau mai târziu, treci prin toate punctele cheie prin care divinul te-a programat să treci așa încât fel și fel de situații să te conducă spre Conștiență.

În felul acesta, până la final, drumul te va conduce spre Adevăr și Lumină...

Altfel rămâi captiv în materie, înfrigurat și fără rost.

Cu alte cuvinte, dacă nu te prinzi niciodată ce e sau se întâmplă cu și prin tine, mori degeaba ...

În zadar și inutil, dar cu șanse mari să rămâi în Conștiința Universală un Creator a nimic, într-o lume ostilă, searbădă și efemeră...

Într-o lume mută și surdă, un Co-Creator... anost...

Oana Denis Rotariu
09.10.2016

Noțiunea de Dumnezeu nu e atrăgătoare

Dumnezeu nu reprezintă mare lucru până nu dăm de un necaz, o suferință, o năpastă.

E nevoie de o experiență cutremurătoare ca să-i acordăm lui Dumnezeu atenția cuvenită în călătoria noastră.

Uneori, chiar și atunci această noțiune intră în aria noastră de interes numai pentru puțin timp, doar până când ne vedem săriți de partea cealaltă a pârleazului.

După aceea ne putem vedea, liniștit, în continuare, de ignoranța în care ne bălăcărim.

Pentru majoritatea dintre noi Dumnezeu e perceput ca un soi de Duh, de Zână Bună sau de Bunicuț.

EL apare numai atunci când Îl chemăm pentru a ne duce la îndeplinire dorințele când ne aflăm la ananghie.

În rest n-avem nevoie de Dumnezeu, fiindcă ne simțim și ne comportăm de ca și cum am fi noi înșine mici dumnezei, fără niciun Dumnezeu, pe Pământ.

Nu desprea asta e călătoria noastră pământeană.

Ideea e să fim una cu Dumnezeu...

Să trăim prin și cu Dumnezeu...

Să ne unim cu Dumnezeu și împreună cu El să ne trăim în smerenie dumnezeirea...

Împreună cu Dumnezeu să fim MIRACOLUL ce prin și cu El ni se întâmplă...

Ideea e ca fiecare respirație să ne aducă cu sine dumnezeirea...

Și odată cu ea... să primim în spațiul de curat al inimii noastre ... Conștiința de a fi... 

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu,

25.09.2016

Tu ai făcut ca la fereastra inimii mele să nu fie niciodată pustiu...

Timpul stă, așezat firesc în timpanele Universului.

Noi trecem prin el.

Călătoria vieții e un fel de excursie cu un vehicol care trece prin stațiile, gările, autogările, porturile și aerogările Eternității.

Vehicolul îl putem vedea în oglindă.

Un timp nici nu-l recunoaștem, apoi îl numim ”tu”.

După o vreme suntem învățați să-l numim ”eu” și ne identificăm cu forma pe care o vedem în oglindă.

”Eu” crește odată cu trecerea noastră prin gările, porturile și aerogările Veșniciei.

Ne pierdem prin limanele imaginației noastre, preocupați mereu să-i satisfacem capriciile acelui ”eu” care pare a guverna nu doar timpul, pe care îl numim acum al nostru, ci și întreaga Lume, care trece pe lângă noi.

”Dumnezeu n-are de pierdut pe nimeni.”

În imensa-I înțelepciune, El ne așează față în față cu toate experiențele care ar putea să ne trezească către ce e cu adevărat important.

Ne pregătește și ne scoate în cale toate situațiile în care, la următoarea clipire de gene să deschidem din nou ochii către El.

Apoi ne dă voie să-I lăsăm din nou în grijă toate preocupările și să privim TOTUL cu alți ochi - cu ochii inimii, înțelepciunii...

Mai apoi ne lasă să privim prin ochii Conștiinței...

Acum, preocupați de ce e cu adevărat important, la un moment dat putem observa cum dispare din nou ”eul” din oglindă, cum se transformă înapoi în ”tu”, iar mai apoi, la loc, în ”nimeni”.

Timpul capătă înapoi statornicie și adâncime... iar noi căpătăm un sens...

Tu ai făcut ca la fereastra inimii mele să nu fie niciodată pustiu...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu,
25.09.2016

Prea preocupați să ne fie bine

Suntem prea preocupați de ce ar trebui să nu ne preocupe și prea puțin preocupați de ceea ce contează cu adevărat.

De aceea risipim energie importantă.

De aceea uităm cine suntem și trăim cu dorul de noi.

De aceea nu ne mulțumește nimic niciodată și nu suntem în stare să simțim sentimentul de destul.

Avem și suntem destul, fără a avea nicio contribuție sau merit personal.

Dar suntem prea preocupați cu nimicuri...

Mult prea preocupați de ceea ce nu contează cu adevărat...

Mult prea ... departe de Adevăr... și de noi...
Oana Denis Rotariu

Eternitatea ... e undeva la mijloc

Secretul constă întotdeauna în echilibru.

În acea parte nemișcată din noi.

E starea pe care o obținem când echilibrăm talerele descumpănirilor noastre.

Acea stare de mijloc, acea încremenire pe care o ating cele două platane când se pun de acord una cu cealaltă.

Echilibrul e întotdeauna la mijloc.

Măiestria constă în atingerea acelei stări de mijloc.

În ancorarea în acea nemișcare, în înțepenirea din ea.

În centrarea în punctul zero, acolo unde se anulează toate întrebările și răspunsurile noastre.

Nici mai la dreapta, nici mai la stânga.

Nici mai sus, nici mai jos.

Nici înăuntru și nici în afară, ci fix la mijloc.

Eternitatea trebuie să fie și ea pe acolo, undeva pe la mijloc.

Și-o putem ”simți” atunci când atingem nemișcarea din noi...

Atunci când unim eternitatea din noi cu cea din afara noastră.

Atunci când balanța gândurilor noastre ajunge la zero.

E momentul când putem ”simți” cum infinitul și eternul trec întotdeauna și dintotdeauna prin noi...

Exact prin mijlocul a ceea ce ne pare nouă c-am putea fi... ori că suntem...

Oana Denis Rotariu,

18.09.2016