Oare de ce nu pricepem toti la fel?

www.card-photo.com

Sa multumim vietii pentru viata, lui Dumnezeu pentru divinitatea din noi, recunostintei pentru gratitudine si existentei pentru constiinta!

Sa ne bucuram pentru fiecare fior, fie el si de infrigurare, pentru fiecare cantec, fie el si de jale, pentru fiecare cuvant, fie el si de ocara.

Spun lucrurile astea pentru a nu stiu cata oara si in fel si chip, pentru ca nu toti gandim la fel, pentru ca nu toata lumea poate pricepe dintr-o data.

Oare de ce nu pricepem toti la fel?

Pentru ca fiecare mai are de curatat din urma. Fiecare dintre noi mai avem de tras pentru greselile noastre, pentru cele ale stramosilor sau pentru a invata ceva.

Fiecare dintre noi spunem ca oamenii fac, dreg, sunt asa si sunt pe dincolo uitand cat suntem si noi de nedesavarsiti, nebagand in seama ca si noi facem parte din acea categorie care face, drege si spune lucruri nelalocul lor.

Daca am constientiza macar acest lucru lumea ar deveni dintr-o data un pic mai buna.

De ce? Pentru ca privindu-l pe cel de langa tine cu aceeasi toleranta cu care te privesti pe tine asta te va determina sa reactionezi un pic altfel.

Fiecare om e altfel, o sa-mi spui.

Da, fiecare om e o alta supa cuantica, un amestec diferit de gene preparat de-a lungul timpului, dar pana la urma fiecare e ”tot o supa”, tot o apa si-un pamant.

Si chiar daca nu toata lumea gandeste la fel, in mod sigur toata lumea simte la fel.

La nivel de Constiinta universala toti suntem perfect la fel, cu aceleasi drepturi si ascultand de aceleasi legi.

Una dintre legi e principiul actiunii-reactiunii de care toate actiunile si gandurile noastre asculta mai mult sau mai putin constient.

Cand ”ti se intampla” ba una ba alta opreste-te.

Opreste-te si intoarce-te cu fata catre tine.

Cauta sa vezi cum anume ai adus acea situatie in viata ta, ce vrea ea sa te invete despre tine.

Nicio situatie, niciun om, nicio frunza care pica din copac si ti se asterne la picioare nu sunt intamplatoare. Absolut nimic.

Opreste-te! Studiaza-te! Fa introspectie! Mediteaza! Iubeste!

Iubeste mult, din ce in ce mai mult pe fiecare, pe oricine si orice lucru, situatie, piatra de caldaram, fiece floare care iti bucura privirea, fiece sunet care iti mangaie auzul, oricare sentiment care iti imbogateste sufletul, fiecare emotie care te invata despre tine, fiecare lacrima care-ti spala din pacate...

Sa multumim vietii pentru viata, lui Dumnezeu pentru divinitatea din noi, recunostintei pentru gratitudine si existentei pentru constiinta...

                       sau constiintei pentru existenta! 

Multumesc, Doamne, pentru toate!

Pledoarie pentru inocență

Nimic nu e întâmplător.

Din punctul de vedere al Universului, al divinității, nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Azi e o zi superbă de toamnă, una din acele zile care bucură firea, inimile oamenilor, pământul și existența însăși.

Și zilele sunt după inimile oamenilor.

Astăzi este ziua ne naștere a unicului nostru copil, Rareș.

O zi luminoasă ca sufletul lui minunat, pur și de o bunătate fără limite, greu de imaginat și imposibil de tradus în cuvinte.

Copiii sunt îngeri trimiși în viețile noastre ca să ne învețe despre noi.

Sunt cadouri pe care ni le face Dumnezeu atunci când suntem pregătiți să ne învățăm sufletele să ne vorbească despre noi.

Acum paisprezece ani am avut puterea să mă aliniez cu voința divină și să primesc un astfel de înger în viața mea.

Rareș, îți mulțumesc că m-ai ales pe mine!

Îți mulțumesc pentru lecțiile pe care mi le dai în fiecare zi!

Îți mulțumesc că mă încurajezi în tot ce fac și că te mândrești cu mine!

Îți mulțumesc că m-ai sprijinit, iubit, adorat încă de pe vremea în care erai doar  ”o unghie” pierdută prin măruntaiele universului sau ale pântecului meu binecuvântat.

Îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să plec înainte de vreme din viața ta!

Te iubesc mai presus de vorbe, mai presus de gesturi și dincolo de toate închipuirile despre emoții sau sentimente pe care cuvintele mele ar putea să le povestească.

Mulțumesc că ești!

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Dimineața...te caut...

Îmi întind degetele gândurilor și răscolesc frunzele viselor frumoase care se aștern, în fiecare noapte, între noi.

Noaptea e a mea, e pentru mine. Noaptea nu mi-e dor decât de mine.

În fiecare noapte am întâlniri de taină cu mine însămi.

În fiecare noapte aflu despre mine ce nu vreau să știu. Sau poate că vreau să știu, dar mi-e frică să aflu. 

Mi-e frică să bat la porțile subconștientului, dar noaptea...mă ajută.

Și visez despre mine. 

În toate visele visez despre mine sau învăț despre cine sunt.

Dimineața deschid ochii spre a visa mai departe... 

Spre a visa în continuare... cu tine...

Dimineața mi-e frică de singurătate și te caut...

Și mă întreb cum de oare noaptea când e întuneric nu mi-e frică de singurătate și ziua, pe lumină, da?

Noaptea mintea tace. De aceea mie nu-mi mai este frică de nimic.

Ahaaaa.... de fapt mie nu-mi e frică nici noaptea și nici ziua de singurătate. 

Nu mie mi-e frică, ci minții mele îi este frică.

De fapt ea nu are decât o singură teamă: ca mie să nu-mi mai fie frică de nimic.

Ii este frică că dacă n-o mai bag în seamă mă voi descoperi pe mine cea adevărată și nu voi mai avea nevoie de serviciile ei prețioase.

Ea nu știe că n-am de gând să renunț la serviciile ei - uneori, îmi sunt foarte utile.

Și totuși... n-am de gând nici să înghit toate gogoșile ei sfruntate spre a-mi băga singurică și benevol frica în oase.

Dimineața... te caut...

Te caut să-mi întinzi mâna sufletului curat și să fim unul, nu doi.

Ține minte: dimineața conștiinței e atunci când mereu vom căuta să fim doar unul... nu singuri, dar niciodată doi...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!
Oana Denis Rotariu
12.10.2014

Nu lăsa întunericul să-și facă cuib în viața ta

Închide ochii!

Mergi cu gândul și cu inima în interiorul corpului tău fizic.

Încearcă să privești în tine.

Se poate să nu poți vedea nimic. Nu te descuraja!

Golește-te de întuneric. Umple-te cu lumină.

Golește-te de nimicurile și de zorzoanele smintelilor minții tale. Fă-le uitate!

Du-te într-un loc cu soare, cu mult soare care strălucește cu putere.

Umple golul din tine cu lumină. Acum ești una cu lumina.

Acum nu ți se mai pare că ești separat de restul lumii, nu ți se mai năzare că ai fi o entitate limitată, bine definită în spațiu și timp.

Acum ești una cu Universul, cu lumina, cu necuprinsul din inima ta.

Acum spațiul e frontiera ultimă înspre care poți călători fără frică.

Acum timpul nu mai există și frica a dispărut.

Acum poți să te bucuri fără teamă și-l poți vedea pe Dumnezeu, oriunde ai privi.

Roagă-te! Mulțumește! Fii recunoscător!

Vorbește-I și așteaptă răspuns.

Nu-ți scoate dopurile din urechi ca să-L auzi. 

Destupă-ți doar mintea și deschide-ți larg inima.

Deschide ochii! 

Deschide-i larg de tot și privește mereu...înspre tine... 

Și nu mai lăsa întunericul să-și facă la loc cuib...în existența ta!

Eram o frunză

FotoȘ www.card-photo.com

M-am așezat lângă tine pe o bancă.

Vântul adia rece, soarele mângâia molatec.

Tu erai dus pe gânduri, eu eram un gând.

Un gând al unui copac ce zgribulea simțiri despre toamnă.

Copacii gândesc prin fiori, prin simțiri, știai? 

Gândurile lor sunt mai adevărate, gândurile lor sunt trăite cu intensitatea fiecărui moment care este.

Copacii trăiesc la maximum fiecare clipă, fiecare zi, fiecare anotimp.

Pentru copaci timpul vieții lor e mereu...ACUM...

Eu eram o frunză, tu un suflet care rătăcea încercând să se găsească printre gândurile toamnei.

Mi-a fost drag de tine... și la prima rafală de vânt am reușit să-ți mângâi mâna cu dosul palmei nervurilor sufletului meu...

Ai tresărit... 

Am reușit să te trezesc...

Am reușit să te aduc din nou la viață...

Am reușit să te fac să privești...înspre tine....

”Iubește-ți aproapele ca pe tine însăți.”

Cel mai bine știm să trăim viețile altora.

Suntem specializați în tot ce au de făcut cei de alături.

Putem spune cu precizie matematică cum trebuie să se comporte ceilalți, ce articole vestimentare li se potrivesc mănușă, ce coafuri sau ce culori le vin cel mai bine și lista poate continua la nesfârșit.

Avem o părere și ne dăm cu părerea în tot ce au ceilalți de făcut, însă uităm să le-o împărtășim și impricinaților.

Schimbăm impresii cu oricine despre oricine și uităm să ne uităm în ograda noastră - la ce ne-am uita, oricum are cine s-o facă pentru noi...

Suntem ași în a crește și educa copiii altora, cu ai noștri se pare că ne descurcăm nițeluș mai greu.

În concluzie, suntem maeștri în a trăi viața altora, nu mai putem de grija lor și uităm cu desăvârșire să ne avem și grija noastră.

De ce facem toate astea?

Simplu. Pentru a ne întări egoul. 

Vorbind de rău pe ceilalți ni se pare că noi suntem mai merituoși, mai buni.


Nu știm să prețuim oamenii din viețile noastre.

Habar n-avem că valoarea pe care o atribuim celor din jurul nostru e de fapt valoarea noastră.

Ceea ce vedem în ceilalți e de fapt felul în care știm noi să gândim sau să privim înspre ei și e foarte probabil să n-aibă nici în clin nici în mânecă cu cei în cauză.

Când vorbim despre ceilalți nu spunem mai nimic despre ei...

Însă spunem grozav de multe despre noi...

Numai despre noi...

Ești liber să-ți atingi potențialul maxim

Ești liber să crezi ce vrei, să simți ce vrei, să faci ce vrei așa încât să-ți atingi potențialul maxim.

Oprește-te!

Nu mai da vina pe Dumnezeu, pe viață, pe șanse, pe neșanse, pe oportunități, pe lipsa lor...

Oprește-te! Întoarce-te cu fața spre tine!

Tu ești singurul care te limitează, unicul care te îngrădește.

Tu ești cel care te înalță și tot tu ești cel care te coboară.

Tu ești tartorul care te ține prizonier în viața ta.

Vindecă-ți sufletul, vindecă-ți viața, vindecă-te pe tine!

Cum? Simplu. Iertând.

Dă-ți voie să simți care e rădăcina durerilor tale.

Dă-ți voie să vezi care sunt nemulțumirile tale.

Dă-ți voie să conștientizezi că ele au legătură în primul rând cu tine, cu neîmplinirile tale și cu frustrările din spatele lor, nu cu x, nici cu y, ori poate cu z.

Cere-ți iertare de la cel care-i fost ieri, alaltăieri...

Cere-i iertare nenăscutului, bebelușului, copilului, adolescentului, tânărului, adultului care ai fost pentru toate acțiunile sau gândurile tale nefericite.

Iartă-te! Iartă-te din tot sufletul și cu toată inima!

Iartă-te!

Mângâie-te cu iubirea ce țâșnește acum din inima ta!

Iubește-te!

Acum îi poți ierta și pe toți cei din jurul tău...


Ba mai mult... acum îi poți iubi și pe ei...


din toată inima și cu-adevărat... nu-i așa?

Te lauzi sau te plângi?

Există un banc care sună cam așa:

”Două prietene stau de vorbă:
- Eu nu l-am înșelat niciodată pe soțul meu.
- Te lauzi sau te plângi?”


Se pare că sunt destui interesați să afle cam care ar putea fi continuarea unui astfel de dialog, cam cum ar putea suna răspunsul la întrebare.


Pentru fiecare dintre noi situațiile și lecțiile de viață sunt diferite. Cu toate acestea, nu cred să existe cineva ferit de tentațiile de tot felul pe care le găsim la tot pasul și se prezintă sub toate formele.

Ele par a fi mai mici sau mai mari în funcție de disponibilitatea noastră de a le acorda atenție, de vulnerabilitatea noastră la momentul întâlnirii cu ispitele, de felul în care suntem îndoctrinați sau nu să gândim, de credințe, de tiparele învățate, de frici și lista ar mai putea continua pe câteva pagini.

Oscar Wilde spunea cu umor că: ”Pot rezista la orice în afară de tentații.”

Cred că majoritatea dintre noi suntem la fel de rezistenți.

Citeam pe undeva o definiție a fidelității destul de interesantă: ”Fidelitatea e lipsa ocaziilor favorabile.”

Și totuși, nimic nu apare în calea noastră pe gol.

Sunt mai mult decât foarte convinsă că toate tentațiile apar atunci când suntem mai vulnerabili.

Atunci le atragem cumva, atunci le vedem, atunci suntem mai dispuși să ne prindem în jocurile lor.

Cu cât suntem mai decepționați de ceea ce n-avem cu atât mai tare ne dorim ceea ce ne lipsește.

Decepția e rezultatul discrepanței dintre ceea ce ne dorim de la viață și ceea ce ne oferă viața.

Prăpastia, falia care se creează, e însă doar rodul așteptărilor din mintea noastră.

Dacă am avea libertatea de a ne dezice de așteptări, tentațiile ar dispărea cu desăvârșire sau poate că și-ar schimba denumirea în șanse sau oportunități.

Să răspund totuși măcar în final, cât de cât, la întrebarea pe care ne-am pus-o la început.

Oricare ar fi structura interioară a oricărei doamne mai mult sau mai puțin fidele și oricât de merituoasă s-ar putea considera dumneaei a fi este foarte probabil ca măcar de dragul curiozității dacă nu din alte pricini, asupra răspunsului să planeze o doză mai mică sau mai mare de regret ori de dezamăgire.

Mda..este foarte probabil... însă nu este numaidecât și foarte adevărat. :)

Ecuația vieții

http://www.curentul.net/2014/09/03/pe-vremea-cand-soneria-de-la-usa-nu-era-inlocuita-de-tonurile-de-mobil/

Ecuația vieții…

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți

.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

Oana ROTARIU - Curentul Internațional 03 Septembrie 2014

Rendez-vous

La toate întâlnirile
De la marginea 
Sufletului meu 
Ținuta obligatorie 
E un curcubeu 
Și-un zâmbet.

Să nu îndrăznești
Să vii îmbrăcat altfel,
Fiindcă doar așa
Vei putea trece-nspre el,
Mult dincolo 
De granița zonei ...

                                             Interzise...

Aroganța egoului limitează

Nu știu dacă știți sau ați observat că e la modă a-ți căuta de suflet alegând  o cale spirituală.

Sunt mulți cei care se laudă că dețin secretul, cei care te pot învăța tehnici și practici capabile să te scoată din ignoranță.

Alții, aparent mai bine intenționați, îți tot bagă pe sub nas să citești lozinci și șabloane, care chipurile ar fi capabile să aducă bunăstare și pozitivism în viața ta.

Oare chiar așa să fie? Oare chiar vei putea să-ți trezești conștiința accesând informațiile pe care ți le predă sau ți le flutură în fața ochilor  unul sau altul.

Doar practicând mereu diverse tehnici de respirații și anumite tipuri de meditații poți ajunge la iluminare?

Oare nu suntem deja pe o cale spirituală când El ne trimite pe pământ? 

Oare nu e suficient să trăim trăgând mereu cu coada ochilor minții și  inimii ca să vedem dacă viața noastră e mereu aliniată cu voința Lui? 


Nimeni și nimic nu te va duce pe nicio cale spirituală până nu-ți vei da voie să vezi sfințenia din tine, până nu îți vei orienta privirile înspre interior și până nu vei trece prin tine tot ceea ce alții, care nu sunt chiar rău intenționați, încearcă cu disperare să te învețe.

Dacă nu vei avea puterea să transcezi toate durerile, suferințele, încercările, frământările și să le cauți un rost în tine, toate acele idei vor rămâne la stadiul de informație.

Nimeni nu știe mai bine decât tine ce anume ai nevoie să faci spre a evolua. 

Numai tu și doar dacă îți vei da voie să te asculți, să te întrebi, să te privești mereu, să-ți studiezi toate gândurile, reacțiile, atitudinile, mișcările, vorbele ...

Deschizând ochii înspre interior vei vedea că forma care ți s-a dat face parte dintr-un joc ce te învață cum să ajungi la conștiință.

Atâta vreme cât te vei identifica cu forma, atât timp cât mintea te va păcăli să crezi că toate grozăviile pe care le gândești despre tine sunt adevărate vei rămâne captiv în capcana egoului.

Cu cât ești mai orgolios, mai vanitos, mai plin de sine cu atât îți va fi mai greu să scapi din lanțurile ei.

De ce? Pentru că aroganța egoului îți va limita evoluția creându-ți autosuficiența care îți va face imposibil accesul la drumul înspre tine.

Nu e prima oară când te tot îndemn să trăiești și să fii.

N-ar fi nici prima oară când te îndemn să ți-l iei pe Dumnezeu tovarăș de drum.

E adevărat că pentru toate ai nevoie să te oprești din zoreală și să oprești zgomotul gândurilor.

Gândurile sunt manifestări necesare minții, altfel nu ar fi existat deloc.

Mintea, rațiunea sunt unelte de care ai nevoie, altfel nu ai fi fost prevăzut cu ele.

Renunță la etichete și la nevoia de a atribui metafore și epitete la orice.

Ia totul ca atare și trăiește la maxim. Folosește-te de tot și de toate spre a învăța, evolua și a ajunge la El și la tine.

În definitiv o meditație foarte bună poate fi la urma urmei și mersul la stadion. 

La fiecare fază decisivă, pentru un moment, toate sufletele de pe stadion respiră la unison.

Bătăile zecilor de mii de inimi se sincronizează de ca și cum ar aparține unei singure inimi uriașe, iar timpul încremenește în loc, deschizând o trapă spre conștiința universală.

Tot ce va fi nevoie să faci pentru a o accesa e doar să te observi și să fii prezent 100% ... în viața ta...


Și-ar mai fi un secret: pentru toate fii recunoscător, mulțumește, iartă și roagă-te!

Nimic mai mult... E simplu, nu-i așa?

Golgota din noi

Viața nu are culoare...

Ba mai mult e inodoră, incoloră și câteodată poate părea chiar insipidă...

E lipsită de direcție, dar pare a avea sens... Sens unic... Doar pare...

E statornicia ce se află într-o continuă transformare.

E mereu altfel, mereu la fel.

Viața e doar o oază imensă de liniște la care ajungem întotdeauna frământându-ne, zbuciumându-ne, chinuindu-ne.... aparent fără rost.

Nimic din ce ni se întâmplă nu e fără rost.

În fiecare dintre noi există o Golgotă de urcat.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat o cruce de cărat.

Câteodată avem șansa să o observăm, să o ridicăm și să urcăm dealul.

”Cum pot să știu când e momentul acela în care voi avea puterea să urc până la capăt? Cum să fac să pot să-mi ridic crucea și să mă încumet la drum?”

Ori de câte ori se va părea că o situație e fără de sfârșit, în dățile acelea care par atât de greu de suportat, atât de groaznic de trăit, se va găsi pe undeva pe acolo și puterea de a traversa durerea pe deplin.

Atunci cu siguranță urcușul dealului va putea fi făcut până la capăt, dacă se vor îmbrățișa, săruta și accepta frământările și neliniștile apărute din senin, la orizontul minților îngrămădite.

A strânge durerile la piept până la ultima lacrimă ne poate oferi șansa ca ea să oglindească cât de puternici am devenit.

Cu Dumnezeu de mână în inimă ca  tovarăș de drum, nicio piedică nu poate fi de netrecut...

El e sprijinul de care are fiecare nevoie, mai ales atunci când se crede singur...

El e puterea care ne dă curajul ca prăbușiți fiind să ne ridicăm.


Și ne vom ridica de fiecare dată, puțin câte puțin... tot mai sus...

De unde știm dacă suntem actorul principal al vieții noastre?

Ne naștem, trăim și murim.

Nimic nou. Nimic neobișnuit. 

De-a lungul existenței noastre telurice pare că viața ne tot dă prilejul să ne dezvoltăm, să ne autodepășim, să ne dovedim nouă și celorlalți cine suntem și de ce suntem în stare.

Anumite tipare învățate și educația primită ne îndeamnă mereu să fim și să devenim ceva, cineva.

E nevoie să fim cei mai buni, cei mai politicoși, cei mai harnici, cei mai instruiți, cei mai inteligenți, cei mai capabili... cei mai cei... 

Și atunci ne întrebăm de ce lumea în care  trăim nu e plină numai de cei mai cei și de cele mai cele?

De ce oare e plină doar de oameni care mai de care mai obișnuiți, care mai de care mai nefericiți și mai neîmpliniți?

Adunăm ca hârciogii cunoștințe și strângem patalamale în speranța ca mai devreme sau mai târziu să fim capabili să agonisim mai mici sau mai mari averi. 

Banii, bunăstarea, situația materială bună par a fi menite să dea existenței noastre titul de noblețe mult râvnit.

Nimeni, sau aproape nimeni, nu ne învață că cel mai important lucru e de fapt să învățăm să facem ceea ce ne place cel mai mult.

Întotdeauna un lucru făcut din plăcere ne va aduce fericire și satisfacție deplină.

Orice afacere sau meserie făcute din hobby frizează perfecțiunea, aparent fără niciun efort.

Că facem sau nu ce ne place, până la urmă tot devenim ceva și suntem cineva în viețile noastre.

Dar de unde știm că asta e ceea ce ne-am dorit?

De unde știm dacă într-adevăr acesta este scopul și menirea noastră pe pământ?

De unde știm dacă avem rolul principal în povestea vieții noastre și nu am obținut doar unul din rolurile secundare?

Ori poate și mai rău, de unde știm că nu facem doar figurație în propria noastră viață?

Vestea bună e că întotdeauna avem rolul principal în viața noastră. 

Niciodată nu suntem pe drumul greșit.

Ce poate fi greșită e doar atitudinea noastră față de încercările care ne apar în cale, de modul în care ne raportăm la ele și de felul în care știm să privim înspre noi.

Noi suntem singurii capabili să ne urcăm în slăvi sau să ne coborâm în infern cu modul în care gândim despre noi și despre situațiile de viață.

Noi suntem unicii sabotori ai călătoriei noastre pe pământ, singurii care ne limitează, care ne eliberează sau ne încâlcesc pașii pe potecile pe care umblăm.

Noi facem toate alegerile și ni se pare că mereu avem liberul arbitru, dar până și acest liber arbitru e o noțiune relativă.

E adevărat că suntem liberi să facem și să alegem orice vrem. 

Cu toate astea, în momentul în care suntem puși să alegem, dispunem de un anumit nivel de conștiință și de înțelegere care ne limitează cumva opțiunile.

Și totuși, cum facem să simțim că suntem bine și că drumul nostru e cel bun sau că facem și gândim ce și cum trebuie?

Știm că suntem pe drumul cel bun când în tot ce facem ne raportăm la voința Celui de Sus, când simțim că acțiunile noastre nu ne mai trădează inima, când felul de a gândi nu ne mai otrăvește viața...

Atunci când nu ne vom mai simți lipsiți de valoare, când vom putea privi cu încredere către noi sau când nu ne vom mai simți handicapați sufletește, trupește sau mental vom știi că n-am rătăcit calea.

Când nimic nu ne va mai putea încorseta sau îngrădi, când nu ne vom mai simți pierduți sau că ne pierdem pe noi înșine vom știi că suntem pe calea cea bună.

Dacă nu vom mai obosi de ca și cum am înota împotriva curentului ci vom aluneca lin în același sens cu viața... vom simți că suntem pe calea cea bună, în acord cu voința Lui.

Și toate astea se vor întâmpla când vom lăsa frâiele din mâini, când vom renunța la așteptări și la nevoia de control.

Vom căuta apoi cu toate simțurile doar să găsim pe copacii încercărilor din viața noastră marcajele semnelor prin care El ne indică întotdeauna drumul cel bun.

Ne vom întreba la un moment dat: oare care e rostul vieții pe pământ și la ce bun toate astea?

Cu un minim de documentare vom afla că din orice perspectivă a fost abordată de-a lungul timpului această întrebare, fie ea dogmatică, filosofică, ezoterică sau de bun simț, răspunsul  a fost mereu același  și anume că rolul omului pe pământ și singura lui fericire e să-l cunoască pe Dumnezeu.

În acest sens fiecare în parte dintre noi a primit lecții de viață diferite.

În consecință nu avem de la cine ne inspira, dar e suficient să credem cu adevărat că suntem capabili să ne dăm voie să ajungem la această cunoaștere.  

Iar după ce toate acestea vor fi în sfârșit bine lămurite, ne vom putea permite luxul de a ne întreba cu insistență:

Oare EU...cine sunt? 

Cine sunt EU ?