Minunile
ca să existe trebuie doar să le vezi
Autor:
Oana Rotariu
E
o zi de vineri.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.
Am
luat de acasă acatiste de la o grămadă de cunoscuți şi mai puțin cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.
E
ora nouă şi ceva. Soarele dogoreşte deja cu putere.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.
Nu
vreau să deranjez. Ies din cameră să caut un loc în care să citesc şi eu
acelaşi acatist editat în limba română.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.
Mai
am nevoie de multă rugăciune să văd şi eu ceea ce ei i se arătă cu atâta
uşurință… Ca să mi se limpezească şi mie ochii sufletulului şi să pot privi şi
eu atât de limpede şi de senin ca ea… pământul şi cerul…
Mulțumesc
Sfinte Nectarie pentru tot!
Mulțumesc
Doamne pentru toate!
