Iubirea adevărată nu e un mit

Acum nouă zile cel mai drag unchi al meu a urcat, pe un curcubeu, la Ceruri.

M-a durut enorm suferința lui teribilă. 

Mi-a sfredelit fiecare gând și fiecare ungher de suflet.

M-am rugat Lui că dacă are de gând să-l ia, s-o facă atunci când voi fi plecată în vacanță, pentru că nu am puterea să-l mai vad nici cum suferă, dar nici cum se duce...

Ajunsă acasă, după ce am aflat că ruga mi-a fost ascultată, am realizat că omul lângă care a trăit toată viața a rămas singur, deznadajduit, revoltat, neîmpăcat...

- Nu ai nimic ce-ți reproșa. Ai făcut tot...tot ce puteai face, i-am spus.

- Dar nu-mi reproșez nimic. Nu mă gândesc deloc la mine, mă gândesc la el, doar la el. Aș mai fi dorit să stau un moment în plus lângă el, să-i umezesc buzele, să-i mai alin cumva chinul, mi-a răspuns...

- Crezi că în durerea aia agonizantă ar fi contat ?

- Da. Poate că în felul ăsta ar fi simțit o palmă așezată pe fruntea sufletului care-i ardea de durere, mi-a răspuns printre lacrimi. 



Am rămas fără replică, într-o completă venerație și contemplație, admirând și adulând chipul iubirii adevărate.

N-am vrut să rostesc niciun cuvânt spre a nu știrbi din măreția momentului.


Și pentru a nu știu câta oara, mi s-a revelat că iubirea adevărată nu e un mit...e o certidudine care mi se înfățișează în toate formele posibile.


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!