Nu m-am priceput...

Atunci când am plecat, i-am lăsat urme de ruj pe gulerul scrobit al inimii lui.

Voiam să-mi marchez cumva teritoriu, să-i marchez cumva amintirile...

Sau poate doar voiam să-mi marchez cumva drumul înapoi, către el.

Am plecat exact când îl iubeam cel mai tare, dar fără să las loc de bună ziua...așa-mi amintesc...

Reacționasem impulsiv...din orgoliu, din lipsă de rațiune, din prea multă rațiune.

Apoi, mai târziu, am înțeles că în iubire orgoliile nu-și pot găsi vreun rost. Oare n-o fi fost iubire...m-am întrebat mai pe urmă.

Ba da,am ajuns la concluzia că a fost. Orgoliile mele erau de împrumut. Erau plămădite de alții care-mi voiau binele. 

Nu știu ce-o fi însemnând pe atunci binele din intențiile lor.

Acum știu că bine e doar când ne e bine, când suntem bine, când suntem fericiți.

Cât de fericită aș fi putut fi întorcând spatele iubirii de dragul orgoliului?

Ce-o fi fost în capul meu?

Ce-o fi fost în capul lor?

Nu știu și nici nu mai contează... doar atât ne ducea capul pe atunci...

Ce știu e doar ce-a fost în sufletul meu... O durere prelungă, o tânguire a sufletului, o tânjeală a dorului care s-a scurs peste timp încă mulți ani.

Și totuși el s-a întors.

A venit nu o dată ci de mai multe ori și de fiecare dată cu flori.

Ba odată, de 8 Martie, a trimis un prieten să-mi aducă un cadou. Era un lănțișor de argint pus într-un plic, alături de o felicitare pe care așternuse o poezie de dragoste compoziție proprie. N-a avut îndrăzneala să mi-l ofere singur.

Era greu pe atunci să cumperi argint. Nu se găsea și era scump. Dar el făcuse cumva și mi-l cumpărase...

N-am priceput nimic. Credeam că vrea să-și răscumpere faptul că nu mă iubește suficient.

N-am priceput nimic nici când a venit de ziua mea cu un buchet superb din florile mele preferate sperând într-o împăcare. N-am priceput că iubirea lui pentru mine era atât de adâncă că nu o putea scoate la iveală și așeza în cuvinte.

N-am priceput asta nici din lacrimile care-i șiroiau pe obraji în timp ce mă strângea la piept și nu voia să mă lase să plec, ținându-mă în strânsoare ore în șir...

Și nici faptul că de fiecare dată cînd voiam să plec asculta ore în șir aceeași melodie ”Nu am brațe să te pot reține...Niciodată nu te vei simți la fel în alte brațe...” Mă gândeam că se simte vinovat...

Hmmm...vinovat de ce? Vinovat că mă iubea prea mult și nu era în stare să mi-o spună???

Acum știu. Acum am înțeles cât de tare trebuie să-l fi durut plecarea mea. 

Offf!!! Ce-o fi fost în sufletul lui?

Acum nu știu doar dacă voi avea vreodată ocazia să-mi cer iertare pentru câte nu m-am priceput atunci...

Acum aș vrea să-i iau cicatricea rănii pe care i-am lăsat-o în piept și s-o ascund la mine în suflet, apoi să-i șterg urmele de ruj de pe gulerul inimii și-n loc să-i așez o floare la rever.

Ce fel de floare? 

Albastră...de Nu-mă-uita...