Trăim într-o goană fără sfârșit

Am imprimat timpului un zor care ne copleșește și ne privează în primul rând de tihnă.

Timpul nu s-a comprimat, n-a venit nicio Entitate Universală să ruleze vreun program prin care să compacteze  timpul.

Noi singuri suntem suficient de dibaci spre a face lucrul ăsta și ni-l diminuăm cu termene limită, ni-l comprimăm cu discuțiile noastre interminabile la telefon, prin conversațiile fără noimă de pe internet, prin privitul fără haznă în ecranele spre care ne-am obișnuit să privim cum alții au bunul simț să trăiască și să scoată bani din naivitatea noastră.

După ce facem toate astea, constatăm cu stupoare că abia daca ne mai rămâne timp să alergăm până la baie și să ne spălăm fugar, după...

Ne-am obișnuit să dăm vina pe vremuri, pe informația care curge și se înnoiește neîncetat.

Da așa este, dar ea n-are nicio vină. Nu e ea vinovată  de faptul că atunci când trimitem un mesaj email punem mâna pe telefon și-l sunăm pe destinatarul emailului să vedem dacă nu cumva a terminat deja ceea ce tocmai i-am trimis să facă, ci lipsa noastră de răbdare.

Nu timpul s-a comprimat, nu informația ne punem să ne luăm cu ea la întrecere, ci percepția noastră asupra tuturor lucrurilor, goana noastră înspre a face cât mai mulți bani, spre a câștiga cât mai multă faimă și putere.

Ca să ce? Ca să avem cu ce să ne plătim medicamentele și doctorii în încercarea noastră disperată de a ne salva sănătatea șubrezită de alergătura noastră interminabilă, care ne poate costa uneori  chiar viața.

Am reușit să ne formăm deprinderea de a da o mai mare importanță dispozitivelor din jurul nostru decât oamenilor de lângă noi.

Avem mulți prieteni virtuali și niciunul în realitate. Da...e mai comod așa, pentru că n-avem vreme de ieșit la o cafea, la un ceai...  De unde timp? 

Chiar așa ... Cum să avem timp dacă ni-l omorâm cu uitatul nostru interminabil în fel și fel de sticle, de toate formele și mărimile?

Uităm din ce mai tare cât de frumos e să empatizăm unul cu celălalt.

Uităm cât de mult bine ne poate face o mângâiere. Da, o mângâiere... E vorba de atingerea aia care se simte pe piele ... o mai ții minte?

Tot mai mulți dintre noi ne plângem de lipsa mângâierilor.

Mângâierea e un gest firesc, care transmite mai mult decât orice iubire, afecțiune și încredere.

Cred că simplul plimbat al buricelor degetelor pe pielea altcuiva face mult mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste, sau decât sute de mii de imagini care fac cât o mie de cuvinte.

Suntem din ce în ce mai bogați în nimicuri care nu ne ajung niciodată și din ce în ce mai săraci în emoții și sentimente.

Deși trecem prin ani, maturitatea noastră emoțională pare să nu evolueze nicicum.

Vorbim de iubire, cerșim iubire...dar ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de ea.

Și uitând de iubire ne îndepărtăm din ce în ce mai tare unul de altul, de noi și de Dumnezeu...

O cafea...curioasă....

Mică curiozitate

M-am gândit

Să-ți torn în inimă

Un pic din iubirea mea,

Apoi s-o învârt și s-o întorc

Pe toate fețele,

S-o răstorn cu susul în jos

Și să ghicesc în ea

Ca-n ceașca de cafea...

Ca să văd...

Oare nu ți s-a schimbat 

Cumva viitorul?

Pădurarul de la Băile Felix

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.

Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.

Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.

Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.

Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.

Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.

Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.

Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.

Frică de ce? De toate, în special de moarte.

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

Cu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.

Așadar, să continuăm.

Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).

Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.

Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.

Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.

Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.

A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.

Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.

Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.

Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.

Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.

Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.

O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Foto: Iuliana

Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:

”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”

Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”

Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.

Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.

Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.

Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.

M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.

Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.

Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.

Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.

Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.

În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.

Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.

Am plecat de la ea pe gânduri…

Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…

Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…

Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…

Și vorba cântecului, mi-e tare dor și mă foarte doare...

Câteodată mi-e foarte dor de copilărie. 

Mi-e dor să râd  ore în șir și să nu am decât o singură grija...cea de a fi și de a mă bucura de tot și de toate.

Mi-e dor să alerg după fluturi, să ador culorile florilor, să admir buburuzele și să mă mir de dibăcia furnicilor...exact așa cum o făceam atunci...

Foto: George Ziacas

Trăiam în aceeași zi, în numai câteva ore, în zeci și zeci de universuri paralele.

Atunci când alergam după fluturi nu existau decât fluturi pe pământ, pentru ca în momentul imediat următor să-mi distragă atenția o buburuză și deodată, ca prin magie, să fim pe pământ doar eu și minunata gărgărița.

Mai apoi, îmi fura privirea o păpădie, buruiană care ar fi putut rivaliza în sufletul meu oricând cu o orhidee sau un trandafir, dacă noțiunea de comparație nu mi-ar fi fost cu desăvârșire și complet necunoscută.

Nu mai dura decât o clipă și tot pământul se oprea în loc pentru că în raza mea vizuală intra un mușuroi de furnici. Puteam sta ceasuri întregi privindu-le, minunându-mă și idolatrizându-le.

În copilărie știam să trăiesc total, la maximum...uitam cu totul de mine și eram pe deplin una cu ființa mea.

Nu aveam nicio grijă și toți ai mei erau tineri, frumoși, zâmbitori, mă adorau și-mi dădeau voie doar să fiu.

Astăzi mi-e dor de copilărie de mă doare.

Mă doare să mă uit cum toți ai mei mă adoră în continuare...dar se topesc din ce în ce mai tare și cu repeziciune, odată cu zilele care trec mult prea în grabă ...

Simt că parcă nu am vreme să mă pot sătura îndeajuns de prezența lor...

Și vorba cântecului, mi-e tare dor și mă foarte doare...

Coffee...tea...15.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi o cafea cu un gust savuros, dar cunoscut.

E o cafea potrivită gustului tău, una din preferatele tale, servită într-un ambient agreabil, cu miros de lavandă și iasomie.

Sau mai bine adaugă tu din mirosurile preferate, așa încât să te poți relaxa și reflecta mai bine la toate cele, în timp ce-ți sorbi cafeluța.

Noi, oamenii, nu dăm valoare nici unui lucru până nu-l trecem într-un fel sau altul prin noi.

Ca să putem aprecia ceva, trebuie să cunoaștem acel ceva, să-l filtrăm prin percepțiile și simțurile noastre.

Totuși, e foarte importat să învățăm să ne apreciem pe noi înșine, fără a-i neglija pe cei din jur.

Paradoxul e că odată ce învățăm să ne respectăm mai mult pe noi, cei din jur par că încep să ne observe și să ne prețuiască și ei la rândul lor.

Iar faptul că avem valoare în ochii celorlalți ne determină să revărsăm asupra lor un val de considerație și recunoștință.

Și uite așa, din aproape în aproape, intrăm într-un cerc vicios în care toată lumea apreciază pe toată lumea și e recunoscătoare pentru asta.

O zi în care să te apreciezi la maximum îți doresc! Mai ales ție...

Ce-o fi în sufletul unui astfel de om?

Poate ca nu știati, dar eu am un baiat și se numeste Rares. Rares are un prieten, Danut, vecin cu noi, nascut in aceeasi zi si luna cu el, dar cu doi ani mai mic.
Acum vreo cinci anisori, Rares al meu a venit de afara foarte impacientat si m-a intrebat:
- Mami, ce inseamna cancer?
Inutil sa va spun ca pentru mine era un subiect tabu, asa cum cred ca este si pentru marea majoritate a oamenilor.

Te multumesti sa spui un fugar ”Doamne-fereste!” urmat eventual de o scurta inchinaciune si sa-ti reorientezi urgent gandul spre cu totul altceva; in astfel de momente pana si amestecatul in oala cu ciorba pare o activitate care necesita o concentrare deosebita ”asaaaa...usurel...de la dreapta spre stanga si acum de la stanga spre dreapta...catinel, pana ti se spulbera rapciuga de gand din creier.”

Incerc sa-l descos usor pe Rares, sa vad de unde a pornit o asemenea nenorocire de intrebare:
- Dar ce-ti veni cu intrebarea asta?
- Bunica lui Danut are cancer la san.
Mi s-au inmuiat genunchii. Nu puteam crede asa ceva.
- Tu de unde stii asta, Rares?
- Mi-a spus Danut.
- Nu se poate!

Nu se poate! Doamna V. e cea mai draga vecina a mea - o doamna pe cinste, sanatoasa, vivace, de incredere, un om deosebit. E singura de care am reusit sa ma apropii de cand am venit in acest bloc.
Probabil ca au inteles copiii gresit. Sigur ca da...Cum puteau doi copii de sase si opt ani sa discute asemenea grozavii?

Multumita de constatarea mea inteligenta, mi-am continuat linistit seara si apoi cele cateva zile pana m-am intalnit intamplator pe scara cu Doamna V.
Am reusit sa scot cu greu un ”Sarut-mana!”, urmat de un stingher ”dar ce...” intrebare pe care nu am reusi sa o articulez pana la sfarsit. Din nefericire, ma bucur de un chip extrem de expresiv, cred ca as putea purta o intreaga conversatie fara sa scot un sunet, dar nu ma incanta ideea unui astfel de experiment.

Ea s-a uitat in ochii mei si mi-a spus ce nu vroiam sa aud:
- Da, este adevarat.
A urmat o scurta povestioara despre investigatiile premergatoare punerii diagnosticului nemilos.

Voiam sa cred ca e un cosmar. Voiam sa ma trezesc din vis si sa ma uit pe geam in timp ce ma inchin si sa spun cu tot sufletul un ”Duca-se cu noaptea!” asa cum fac de fiecare data cand visez ceva urat.

Era adevarat...care va sa zica... Statea in fata mea cu demnitatea unei icoane si-mi spunea zambind:

- Lasa, Onuta, ca ma fac eu bine! O sa trec eu si peste asta! Multe incercari am avut in viata mea si daca o sa trebuiasca sa trec si peste asta, cu ajutorul lui Dumnezeu o sa trec.

Am imbratisat-o si am plecat fara sa zic un cuvant, toate imi stateau in gat strangulate si refuzau sa iasa.

Doamna V. sta la parter, iar noi locuim in apartamentul de deasupra. Ea a intrat la ea, eu am urcat si m-am asezat in fotoliu privind in gol.

A fost prima oara cand m-am intrebat: ”Doamne, oare ce-o fi in sufletul unui astfel de om?”

Intrebarea asta mi-am repetat-o apoi zilnic, din ce in ce mai frecvent, din ce in ce mai acut.

M-am intrebat cu atata insistenta pana cand intr-o zi am inceput sa cochetez pana si cu o frica noua ”Doamne, sper sa nu fac si eu cancer la san!”

Trecusera de la evenimentul cu pricina doi anisori. Doamna V. trecuse cu bine de corvoada chimioterapiei, de operatia care-o ciuntise de un san si-si continua cu nadejde drumul prin viata si prin ”ceea ce-i mai harazeste Dumnezeu”, dupa cum ii place ei sa spuna, crescandu-si cu drag si daruire nepotelul si fiind parca mai increzatoare ca oricand.

Ori de cate ori o vedeam si nu numai, aceeasi intrebare continua sa nu-mi dea pace deloc: ”Doamne, oare ce-o fi in sufletul unui astfel de om?”

”Ce-o fi in sufletul ei? Cum mai poate trai? Cum mai are curajul sa infrunte viata cu atata optimism? O fi doar de fatada?”

NU. Nu era doar de fatada. Aveam sa aflu asta pe piela mea.

Nu stiu daca a fost din pricina ca am empatizat prea mult cu doamna V., nu stiu daca frica mi-a indus-o, sau daca intr-adevar o emotie mai veche si reprimata sau toate la un loc mi-au generat acea cumplita boala..

Dupa aproape exact doi ani de la eveniment, am constatat ca am un san mai tensionat decat celalalt. M-am programat la un consult ecografic si am vazut cu ochii mei cum necrutatoarea boala se raspandea in sanul drept.

Am aflat! Am aflat in sfarsit raspunsul la intrebarea care ma chinuia atat de tare! Am aflat ce e in sufletul unui astfel de om!

Acum stiu! Acum sunt mai inteleapta!

Acum stiu ca omul ramane acelasi ca cel care era mai inainte: se hraneste, gandeste si simte la fel ca ceilalti. Ceea ce se schimba e doar felul in care ceilalti il privesc si-si spun un fugar ”Doamne fereste” bucurandu-se in sinea lor ca pe ei i-a ocolit necazul.

”Multumesc, Doamne pentru toate!”

Ceva gânduri la cafea...

La un moment dat simți și știi.

Ai putere să simți că e lumină afară și știi că e suficient să deschizi ochii ca să o vezi și să te inunde și pe tine.

La un moment dat știi că noaptea a trecut, dar simți că s-a ascuns undeva în spatele luminii și se poate întoarce oricând simțurile tale adorm la loc.

La un moment dat știi și simți.

La acel moment dat când totul îți pare atât de simplu și firesc...

O zi miraculoasă îți doresc! Mai ales ție...oriunde te-ai afla...

Cafeluța din 14.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi o cafea tare, bună, realistă, care să ne ia ceața de pe ochi.

Citeam de dimineață un citat care spunea:

”Toată viaţa ne străduim să micşorăm
distanţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce văd
în noi oamenii care ne iubesc.” 

(Octavian Paler)

Sună tare frumos și probabil că unii dintre noi, în spiritul iubirii, chiar asta facem.

Dar în ce scop risipim noi oare atâta energie?

Noi de fapt încercăm să micșorăm distanța între ceea ce suntem și ceea ce ni se pare nouă că văd în noi oamenii care ne iubesc. Deci în toată tărășania asta doar noi suntem punctul de referință, iar cei care ne iubesc n-au niciun amestec în toate percepțiile noastre.

Dacă ne iubesc cu-adevărat, ei nu fac altceva decât să ne iubească exact așa cum suntem și nu cum ne închipuim noi că își închipuie ei că suntem. 

Și la ce bună atâta strădanie? E de ajuns să ne preocupăm să facem fapte bune și să ne facem noi buni, mult mai buni decât suntem acum, și toate distanțele care într-adevăr ne interesează se vor micșora de la sine.

Zi faină să ai! Mai ales tu...

Despre ”V de la Vendetta”

Am urmărit un film, ”V de la Vendetta”, în care un personaj spunea despre viață că e o succesiune de camere prin care treci, iar oamenii aflați în ele sunt puși acolo să ți-o modeleze.

Interesant! Niciodată nu m-am gândit la viață în maniera asta.

E drept că ne petrecem viețile mai mult captivi prin diverse spații, e adevărat că oamenii pe care-i întâlnim ne folosesc sau îi folosim și asta chiar dacă ne dăm sau nu ne dăm seama, dar doar și numai cu acceptul nostru conștient sau inconștient.

 
După mine, suntem cu atât mai ușor de manipulat cu cât suntem mai vanitoși, mai orgolioși sau mai plini de noi și cu atât mai greu de controlat cu cât suntem mai detașați, mai plini de iertare și compasiune.

Nimeni nu a fost, nu e și nici nu va fi în viața noastră întâmplător.

E acolo să ne învețe ceva, să-l învățăm ceva, să ne iubească, să-l iubim...

Dar titlul lecției îl știm de fiecare dată doar noi și numai dacă ne dăm voie să-l cautăm adânc și cu sinceritate în interiorul nostru... 

Nu suntem aici ca să ne jucăm de-a Dumnezeu pe pământ...

Oricât de bune ți-ar fi intențiille, este greșit să faci bine cu de-a sila!

Până la urmă cine ești tu ca să poți decide ce e bine sau rău pentru altul?

Oricât de lăudabile ți-ar fi intențiile nu poți avea nici cea mai mică idee dacă acțiunea ta este într-adevăr benefică sau nu celui căruia i-o faci.

Așa că, cea mai potrivită atitudine este aceea de a căuta mereu să fii tu bine cu tine și să oferi ajutor doar atunci cand ți se cere.

Să-ți fie bine!

Fii un om de succes, dar nu te lăsa păcălit!

Nu lăsa succesul să-ți fure toată energia în a-ți hrăni egoul!

Nu te lăsa pradă beției puterii, a banilor - câștigă-i, folosește-i, dar nu le da mai multă importanță decât merită!

Ești cu mult mai mult decât te lasă mintea să crezi că ești, cu mult peste toate rolurile de Oscar pe care le joci în proiecțiile ce se derulează la mansardă.

Dă-ți voie să aflii cu-adevărat cine ești!!!

Dă-ți voie să fii, fără a avea nevoie de confirmări! 

Doar să fii!

Good morning! Is coffee time!

It seems that today's coffee failed to bring me with my legs on the ground ... 

Why do I say this? Because all sorts of questions, more or less esoteric are haunting in my head.

What always awakes is the LIGHT. 

But where I must look for to find the light?

And where I have to search to put the ligt on me?

Where I have to look for: outside or inside? 

If I look outside it means that I am besides? 

If I look inside, how deep must I carry the light to find me? 

I am neither inside nor outward nor near nor far, nowhere ... 

I am only where God is so He always brightens my path, soul and myself .... 

 

Need you 

I need You to

Shine upon me 

So I can brighten 

Thank you, God, for everything!

Do you know?

Do you?

You never asked me what I wanted to answer.

You have not given my soul a chance to tell you everything it knew and it wanted to tell you about myself.

We always talked about adorned nothings, wonderful frustrations that find their road in meaningless and pointless words.

But what I wanted to say, what I could say so to caress your insides as I did always do in my thinking, at the outside, always remained untold.

And I'm afraid it will remain untold forever ... because you really know, actually ...

Do you know? Do you?

Cafeluța din 13.05.2014

Bună dimineața!

Pare că astăzi cafeaua n-a reușit să mă aducă încă cu picioare pe pământ...

De ce spun asta? Pentru că tot soiul de întrebări, mai mult sau mai puțin ezoterice, mi se plimbă prin gânduri.

Ceea ce trezește e întotdeauna LUMINA.

Dar lumina unde o căutăm? De unde vine?

Ca să mă trezesc pe mine cel adevărat unde o caut? În exterior sau în interior?

Dacă o caut în exterior înseamnă că eu sunt înafară?

Dacă o caut în interior sunt înăuntru?

Dacă sunt înafară sunt departe?

Dacă o caut înăuntru cât de departe trebuie să sap, până unde trebuie să duc lumina ca să mă regăsesc?

Eu nu sunt nici înăuntru, nici înafară, nici aproape, nici departe, niciunde, nicăieri...

Sunt doar acolo unde e Dumnezeu care-mi luminează mereu calea, sufletul și pe mine....

 

Nevoie de tine

Am nevoie de tine

Să luminezi asupră-mi

Ca să pot străluci

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

O zi frumoasă să ai! Și tu...

Despre magnificul ”eu”

Cu cât reuşeşti să te îndepărtezi mai tare de cuvântul "eu" şi de tot ce semnifică el pentru tine, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu şi de cel care eşti cu adevărat.

Știi tu?

Știi?

Tu nu m-ai întrebat niciodată ce-aș fi vrut eu să-ți răspund.

Nu i-ai dat sufletului meu nici o șansă să-ți povestească tot ce-ar fi vrut și-ar fi știut el să-ți spună despre mine.

Am povestit mereu nimicuri cu ștaif, minunate frustrări ce nu-și găseau drum decât în vorbe fără rost, fără noimă și fără sens.

Dar ce-aș fi vrut să-ți spun, ce-aș fi putut spune pentru ca să te mângâi pe dinăuntru așa cum am făcut-o mereu cu gândul, pe dinafară, a rămas mereu nespus.

Și tare-mi pare că va rămâne nespus pentru totdeauna... doar pentru că tu de fapt știi... 

Știi tu?

Cafeluța din 12.05.2014

Bună dimineața!

Pentru astăzi am pregătit o cafea straşnică, una tare de tot...

De dimineață m-a trezit ciripitul păsărelelor de afară şi m-am ruşinat.

Mi-am dat seama că tocmai eu care mă străduiesc atât de tare să promovez viața, uit s-o şi trăiesc.

Tocmai eu care fac apel la tihnă, nu o mai am şi n-o mai regăsesc.

De ce oare?

Am ales să scriu şi fac asta cu dăruire.

Să fie oare un motiv suficient de bun să mă neglijez cu totul pe mine şi pe cei foarte dragi mie?

O femeie adevărată ştie să le facă pe toate.

Aşa este. Dar o femeie şi mai adevărată ştie să-şi stabilească prioritățile şi să nu se lase prinsă în mrejele unui mod iluzoriu şi nesănătos de trai.

Am ales să scriu şi asta voi şi face, dar în tihnă şi cu plăcere.

Şi asta pentru că refuz să încetez să simt că trăiesc, refuz ca cei de lângă mine să mă simtă mereu departe, doar pentru ca cei de partea cealaltă a sticlelor în care ne uităm să se simtă mereu aproape de mine.

Şi nu în ultimul rând refuz ca scrierile mele să împrumute din mercantilitatea vremurilor în care trăim.

Voi scrie în continuare mult şi din tot sufletul, dar dintr-un suflet primenit cu viață trăită şi învățată aşa cum se cuvine.

Şi voi împărtăşi asta cu voi...ori de câte ori îmi va sta în putință.

O săptămână miraculoasă îți doresc! Şi ție...

Oana Rotariu, cu drag!

A fi fericit înseamnă în primul rând a fi liber

Cum să poți trăi uitându-te tot timpul peste umăr să vezi dacă nu e cineva în spatele tău care-ți vânează toate așa zisele greșeli?

Lacul Como www.card-photo.com

Cum să poți fi fericit când deschizi gura de zece ori și sfârșești prin a nu fi în stare să articulezi măcar o singură silabă din tot ce ai de spus?

Cum să poți rămâne sănătos și întreg la minte dacă-ți reprimi toate trăirile, toate sentimentele, toate intențiile de a face orice?


Cum???

A fi fericit înseamnă în primul rând a fi liber.

Liber să spui orice gândești, să faci orice poftești și să ai lângă tine pe cineva cu care poți împărți această bucurie.

Liber să trăiești la maxim orice moment împreună cu cineva care să te împlinească, înțeleagă și să-ți dea voie să te dezvolți așa cum ești, în ritmul și după posibilitățile tale.

Iar dacă vreodată greșești să știi că întotdeauna va fi acolo cineva care să te ierte, să te ajute și să-ți ofere un umăr pe care să plângi.

Abia atunci te vei simți liber și vei putea trăi cu adevărat... 

Și liber fiind vei fi întreg și complet fericit...

Sclavie voluntară?

Cei mai mulți dintre noi la un moment dat avem șansa de a ne îndrăgosti sincer, de a trăi o frumoasă poveste de dragoste și uneori, ne mai trece prin cap să și oficializăm momentele frumoase ca să le dăm, chipurile, valoare, importanță și statut.

Și ca prin magie, doar o semnătura într-un registru pare să aibă puterea de a ne îndobitoci pe loc și a ne determina să ne simțim dintr-o dată stăpân cu drepturi depline peste viața altuia, sau de bună voie și nesilit de nimeni, sclav cu acte în regulă.

Câteodată stau și mă întreb dacă sclavia și exploatarea omului de către om au fost abolite cu adevărat sau doar au căpătat alte nuante, conotații sau valențe.

Iubești cu adevărat și îți pasă mult de cel de lângă tine, cel alături de care ai depus jurământul iubirii?

Bravo ție!

Demonstrează asta și dă-i voie să fie!

Ajută-l, nu-l îngrădi!

Iubește-l cât de tare poți, dar nu-l sufoca!

Stai tot timpul în preajma lui, dar respectă-i spațiul intim!

Scapă cumva de falsa idee că deții sau ai putea deține vreodată controlul și nu uita că de ce ți-e frică de aia nu scapi.

Renunță la inadecvatul și nepotrivitul simț al proprietății, ai curajul de a nu te mai simți nesigur și lasă frâiele din mâini!

Crezi doar în firele invizibile ale iubirii care v-a legat de la bun început!

Și s-ar putea să ai surpriza plăcută să constați că persoanei iubite chiar îi face plăcere să stea cu tine doar de bunăvoie.

Cine poate știi ???