Am imprimat timpului un zor care ne copleșește
și ne privează în primul rând de tihnă.
Timpul nu s-a comprimat, n-a venit nicio
Entitate Universală să ruleze vreun program prin care să compacteze timpul.
Noi singuri suntem suficient de dibaci
spre a face lucrul ăsta și ni-l diminuăm cu termene limită, ni-l comprimăm cu
discuțiile noastre interminabile la telefon, prin conversațiile fără noimă de
pe internet, prin privitul fără haznă în ecranele spre care ne-am obișnuit să
privim cum alții au bunul simț să trăiască și să scoată bani din naivitatea
noastră.
După ce facem toate astea, constatăm cu
stupoare că abia daca ne mai rămâne timp să alergăm până la baie și să ne
spălăm fugar, după...
Ne-am obișnuit să dăm vina pe vremuri,
pe informația care curge și se înnoiește neîncetat.
Da așa este, dar ea n-are nicio vină. Nu
e ea vinovată de faptul că atunci când
trimitem un mesaj email punem mâna pe telefon și-l sunăm pe destinatarul
emailului să vedem dacă nu cumva a terminat deja ceea ce tocmai i-am trimis să
facă, ci lipsa noastră de răbdare.
Nu timpul s-a comprimat, nu informația ne
punem să ne luăm cu ea la întrecere, ci percepția noastră asupra tuturor
lucrurilor, goana noastră înspre a face cât mai mulți bani, spre a câștiga cât
mai multă faimă și putere.
Ca să ce? Ca să avem cu ce să ne plătim
medicamentele și doctorii în încercarea noastră disperată de a ne salva sănătatea
șubrezită de alergătura noastră interminabilă, care ne poate costa uneori chiar viața.
Am reușit să ne formăm deprinderea de a
da o mai mare importanță dispozitivelor din jurul nostru decât oamenilor de
lângă noi.
Avem mulți prieteni virtuali și niciunul în
realitate. Da...e mai comod așa, pentru că n-avem vreme de ieșit la o cafea, la
un ceai... De unde timp?
Chiar așa ...
Cum să avem timp dacă ni-l omorâm cu uitatul nostru interminabil în fel și fel
de sticle, de toate formele și mărimile?
Uităm din ce mai tare cât de frumos e să empatizăm unul cu celălalt.
Uităm cât de mult bine ne poate face o
mângâiere. Da, o mângâiere... E vorba de atingerea aia care se simte pe piele
... o mai ții minte?
Tot mai mulți dintre noi ne plângem de
lipsa mângâierilor.
Mângâierea e un gest firesc, care
transmite mai mult decât orice iubire, afecțiune și încredere.
Cred că simplul plimbat al buricelor
degetelor pe pielea altcuiva face mult mai mult decât o mie de cuvinte de
dragoste, sau decât sute de mii de imagini care fac cât o mie de cuvinte.
Suntem din ce în ce mai bogați în
nimicuri care nu ne ajung niciodată și din ce în ce mai săraci în emoții și
sentimente.
Deși trecem prin ani, maturitatea
noastră emoțională pare să nu evolueze nicicum.
Vorbim de iubire, cerșim iubire...dar ne
îndepărtăm din ce în ce mai mult de ea.
Și uitând de iubire ne îndepărtăm din ce
în ce mai tare unul de altul, de noi și de Dumnezeu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu