Și vorba cântecului, mi-e tare dor și mă foarte doare...

Câteodată mi-e foarte dor de copilărie. 

Mi-e dor să râd  ore în șir și să nu am decât o singură grija...cea de a fi și de a mă bucura de tot și de toate.

Mi-e dor să alerg după fluturi, să ador culorile florilor, să admir buburuzele și să mă mir de dibăcia furnicilor...exact așa cum o făceam atunci...

Foto: George Ziacas

Trăiam în aceeași zi, în numai câteva ore, în zeci și zeci de universuri paralele.

Atunci când alergam după fluturi nu existau decât fluturi pe pământ, pentru ca în momentul imediat următor să-mi distragă atenția o buburuză și deodată, ca prin magie, să fim pe pământ doar eu și minunata gărgărița.

Mai apoi, îmi fura privirea o păpădie, buruiană care ar fi putut rivaliza în sufletul meu oricând cu o orhidee sau un trandafir, dacă noțiunea de comparație nu mi-ar fi fost cu desăvârșire și complet necunoscută.

Nu mai dura decât o clipă și tot pământul se oprea în loc pentru că în raza mea vizuală intra un mușuroi de furnici. Puteam sta ceasuri întregi privindu-le, minunându-mă și idolatrizându-le.

În copilărie știam să trăiesc total, la maximum...uitam cu totul de mine și eram pe deplin una cu ființa mea.

Nu aveam nicio grijă și toți ai mei erau tineri, frumoși, zâmbitori, mă adorau și-mi dădeau voie doar să fiu.

Astăzi mi-e dor de copilărie de mă doare.

Mă doare să mă uit cum toți ai mei mă adoră în continuare...dar se topesc din ce în ce mai tare și cu repeziciune, odată cu zilele care trec mult prea în grabă ...

Simt că parcă nu am vreme să mă pot sătura îndeajuns de prezența lor...

Și vorba cântecului, mi-e tare dor și mă foarte doare...