Ce-o fi în sufletul unui astfel de om?

Poate ca nu știati, dar eu am un baiat și se numeste Rares. Rares are un prieten, Danut, vecin cu noi, nascut in aceeasi zi si luna cu el, dar cu doi ani mai mic.
Acum vreo cinci anisori, Rares al meu a venit de afara foarte impacientat si m-a intrebat:
- Mami, ce inseamna cancer?
Inutil sa va spun ca pentru mine era un subiect tabu, asa cum cred ca este si pentru marea majoritate a oamenilor.

Te multumesti sa spui un fugar ”Doamne-fereste!” urmat eventual de o scurta inchinaciune si sa-ti reorientezi urgent gandul spre cu totul altceva; in astfel de momente pana si amestecatul in oala cu ciorba pare o activitate care necesita o concentrare deosebita ”asaaaa...usurel...de la dreapta spre stanga si acum de la stanga spre dreapta...catinel, pana ti se spulbera rapciuga de gand din creier.”

Incerc sa-l descos usor pe Rares, sa vad de unde a pornit o asemenea nenorocire de intrebare:
- Dar ce-ti veni cu intrebarea asta?
- Bunica lui Danut are cancer la san.
Mi s-au inmuiat genunchii. Nu puteam crede asa ceva.
- Tu de unde stii asta, Rares?
- Mi-a spus Danut.
- Nu se poate!

Nu se poate! Doamna V. e cea mai draga vecina a mea - o doamna pe cinste, sanatoasa, vivace, de incredere, un om deosebit. E singura de care am reusit sa ma apropii de cand am venit in acest bloc.
Probabil ca au inteles copiii gresit. Sigur ca da...Cum puteau doi copii de sase si opt ani sa discute asemenea grozavii?

Multumita de constatarea mea inteligenta, mi-am continuat linistit seara si apoi cele cateva zile pana m-am intalnit intamplator pe scara cu Doamna V.
Am reusit sa scot cu greu un ”Sarut-mana!”, urmat de un stingher ”dar ce...” intrebare pe care nu am reusi sa o articulez pana la sfarsit. Din nefericire, ma bucur de un chip extrem de expresiv, cred ca as putea purta o intreaga conversatie fara sa scot un sunet, dar nu ma incanta ideea unui astfel de experiment.

Ea s-a uitat in ochii mei si mi-a spus ce nu vroiam sa aud:
- Da, este adevarat.
A urmat o scurta povestioara despre investigatiile premergatoare punerii diagnosticului nemilos.

Voiam sa cred ca e un cosmar. Voiam sa ma trezesc din vis si sa ma uit pe geam in timp ce ma inchin si sa spun cu tot sufletul un ”Duca-se cu noaptea!” asa cum fac de fiecare data cand visez ceva urat.

Era adevarat...care va sa zica... Statea in fata mea cu demnitatea unei icoane si-mi spunea zambind:

- Lasa, Onuta, ca ma fac eu bine! O sa trec eu si peste asta! Multe incercari am avut in viata mea si daca o sa trebuiasca sa trec si peste asta, cu ajutorul lui Dumnezeu o sa trec.

Am imbratisat-o si am plecat fara sa zic un cuvant, toate imi stateau in gat strangulate si refuzau sa iasa.

Doamna V. sta la parter, iar noi locuim in apartamentul de deasupra. Ea a intrat la ea, eu am urcat si m-am asezat in fotoliu privind in gol.

A fost prima oara cand m-am intrebat: ”Doamne, oare ce-o fi in sufletul unui astfel de om?”

Intrebarea asta mi-am repetat-o apoi zilnic, din ce in ce mai frecvent, din ce in ce mai acut.

M-am intrebat cu atata insistenta pana cand intr-o zi am inceput sa cochetez pana si cu o frica noua ”Doamne, sper sa nu fac si eu cancer la san!”

Trecusera de la evenimentul cu pricina doi anisori. Doamna V. trecuse cu bine de corvoada chimioterapiei, de operatia care-o ciuntise de un san si-si continua cu nadejde drumul prin viata si prin ”ceea ce-i mai harazeste Dumnezeu”, dupa cum ii place ei sa spuna, crescandu-si cu drag si daruire nepotelul si fiind parca mai increzatoare ca oricand.

Ori de cate ori o vedeam si nu numai, aceeasi intrebare continua sa nu-mi dea pace deloc: ”Doamne, oare ce-o fi in sufletul unui astfel de om?”

”Ce-o fi in sufletul ei? Cum mai poate trai? Cum mai are curajul sa infrunte viata cu atata optimism? O fi doar de fatada?”

NU. Nu era doar de fatada. Aveam sa aflu asta pe piela mea.

Nu stiu daca a fost din pricina ca am empatizat prea mult cu doamna V., nu stiu daca frica mi-a indus-o, sau daca intr-adevar o emotie mai veche si reprimata sau toate la un loc mi-au generat acea cumplita boala..

Dupa aproape exact doi ani de la eveniment, am constatat ca am un san mai tensionat decat celalalt. M-am programat la un consult ecografic si am vazut cu ochii mei cum necrutatoarea boala se raspandea in sanul drept.

Am aflat! Am aflat in sfarsit raspunsul la intrebarea care ma chinuia atat de tare! Am aflat ce e in sufletul unui astfel de om!

Acum stiu! Acum sunt mai inteleapta!

Acum stiu ca omul ramane acelasi ca cel care era mai inainte: se hraneste, gandeste si simte la fel ca ceilalti. Ceea ce se schimba e doar felul in care ceilalti il privesc si-si spun un fugar ”Doamne fereste” bucurandu-se in sinea lor ca pe ei i-a ocolit necazul.

”Multumesc, Doamne pentru toate!”