Relația de iubire nu e un contract

Iubirea .... și totuși iubirea... cântată, povestită, simțită, tânjită, dorită... iubită...

Pare că sufletul nostru experimentează în permanență un dor de iubire.

Pentru a completa un spațiu gol?

Ca să mascheze sau să înlocuiască o frică?

Ca să-i fie bine?

Și parcă niciodată nu-i poate fi suficient de bine, atât de bine cât și-ar dori să-i fie.

Oricât te-ai vedea de pragmatic, oricât de Zen ai considera că ești, undeva adânc în tine ființa tânjește după iubire.

După care iubire?

După toate formele de iubire organică, mentală, senzuală...

Trupul tânjește mereu după tandrețea atingerilor, inima după emoția trăirilor, mintea după euforia hormonilor fericirii, spiritul după iubirea divină...

Niciodată parcă nu putem experimenta suficientă iubire, mereu avem nevoie de mai multă, tot mai multă.

Astăzi vreau să-ți ”vând” un secret, o taină...

În orișicare relație de iubire te-ai afla, sau orice fel de iubire ai experimenta, lasă undeva un gol pe care Dumnezeu să-l poată umple cu tot ce știe El că e bine pentru voi, pentru tine...

În orice iubire lasă un spațiu vid care să atragă acolo voința divină, iar Dumnezeu să poată să așeze în el bucățele de frumos, de sublim, de desăvârșire...

Doar așa vei da consistență, valoare și semnificație iubirii tale.

Numai așa iubirea ta va ieși din anonimat, din dualitate și va putea fi rotundă, întreagă și împlinită.

Iubirea, veșnic iubirea, cântată, adulată, adorată, iubită va putea fi astfel una și-o vei putea simți în sfârșit ca fiind totală, sublimă și desăvârșită.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul

Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul.

Și iubește-ți copilul cu sufletul, nu din vârful buzelor.

Copiii au nevoie ca din când în când să fie certați.

Și totuși e nevoie de mare grijă, ca atunci când îi certăm să nu aducem în sufletul nostru răutate, ură și ranchiună.

Cearta noastră e bine să aibă o conotație didactică, fără aport de animozități inutile ori de energie negativă.

Copilul trebuie ghidat, strunit în sensul evoluției și nu pentru a-i fi nimicit și terfelit sufletul și simțirile.

Și nu din când în când, ci tot timpul, copiii au nevoie de iubire, de tandrețe, de prezența noastră în viața lor.

Și ca de obicei, aceste chestiuni despre care scriu nu vin din povești ci din experiență.

Le-am trăit și le-am experimentat.

În general, în scrierile mele îmi vorbesc în primul rând mie – îmi punctez situații de viață învățate, pe care nu vreau să le uit.

Am fost chipurile promovată la slujbă și vrând să dovedesc că pot și să nu dezamăgesc, mi-am dedicat întregul timp serviciului.

Cu Rareș, unicul meu copil,  aproape că nu mai apucam să vorbesc deloc.

Într-o seară am ajuns acasă pe la ora 21, frântă și epuizată fizic și mental.

Mi-am pus ceva de mâncare, mi-am luat farfuria și m-am dus la TV. Era perioada de dinaintea alegerilor și eram curioasă să văd cum decurg lucrurile.

Altfel, nu mă prea uit la TV - obișnuiesc să pierd vremea la computer și pe telefon, mult  mai mult decât ar fi nevoie.

Rareș a venit și m-a întrebat ceva, habar n-am ce, nu auzisem întrebarea.

I-am răspuns sec: ”Taci!” Voiam să aud ce spune Ponta.

Rareș a început brusc să țipe la mine. Țipătul lui m-a făcut să-mi mut zona de interes și să-i dau atenție.

Nu înțelegeam ce se petrece.

Spunea că s-a săturat, că de o săptămînă întreagă n-am avut niciodată vreme să-l ascult: nici la telefon, nici acasă, niciunde.

Ăsta era adevărul.

Am încercat să mă scuz dând vina pe mârșăviile din politic.

Mi-a răspuns că cei din politic nu sunt responsabili pentru tot ce fac eu, pentru faptul că eu îl neglijez și că vina îmi aparține în totalitate.

Avea dreptate.

Apoi și-a pus capul la mine în poală și m-a anunțat: ”Eu de aici nu mă mișc. Nu-mi pasă de nimic!  Stau aici și o să-mi acorzi atâta vreme câtă am nevoie!”

M-a impresionat. Abia atunci mi-am dat seama ce fac eu cu viața mea, a lui, a noastră...

Strigătul de durere al sufletului lui m-a tras de mânecuță.

Am dat farfuria de mâncare la o parte și am început să-i mângâi părul, fruntea...

Am povestit ce-a vrut el și am rămas așa vreo trei ore.

La un moment dat s-a ridicat și mi-a spus.

”Acum mi-a ajuns. M-am săturat un pic de tine. Acum sunt bine. Mi-e somn! Mă duc la culcare mami. Te iubesc! Noapte bună!”

Am înțeles atunci că în pofida faptului că a crescut, cu toate că a ajuns la înălțimea de 1,90m, copilul e tot copil și pentru a evolua are nevoie de iubire, de atenție și de muuuuultă-multă grijă și tandrețe.

Nu chiar foarte multă.

Doar atât cât să se poată sătura un pic de mine.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

”Nu plânge, Ana!”

Una din zilele trecute ascultam radioul în drum spre benzinărie.

Când am ajuns la stație a început o melodie ale cărei versuri mi-au captat atenția: ”Tu miroși a flori de măr, eu miros a tocăniță”.

Evident, de abia ajunsă la pompă și aglomerată fiind stația, se înțelege că nu-mi puteam permite luxul de a face audiție așa că am reținut cuvintele, m-am dat jos din mașină și am alimentat.

Ajunsă acasă, după o grămadă de ore de muncă și stres mi-am făcut o cafeluță și am vrut să mă destind nițeluș.

Cuvintele cântecului mi-au revenit în minte.

Așa că m-am dus la computer, am pus căștile pe urechi și am apelat la prietenul Google să-mi găsească melodia.

Vocea fetei care-o cânta a sensibilizat ceva în mine, iar corzile sufletului au început să vibreze rezonând cu melodia imediat.

Iar după două trei versuri lacrimile șiroiau deja nestingherite pe obraji.

În cântec o anume doamnă înșelată îi dădea sfaturi de viață amantei soțului.

Pe mine mă impresionase vocea și mesajul care făcea referire la bunătatea fără limite a doamnei în cauză.

Am postat piesa pe Facebook unde am stârnit spiritele unor discuții aprinse pe marginea subiectului.

În melodie persoana înșelată trăia un soi de resemnare.

Părea că s-a obișnuit ca să moară câte ceva în ea de fiecare dată când e înșelată și că dacă moare o dată în plus nu mai contează.

O foarte dragă prietena FB remarca faptul că i-a placut vocea si melodia, dar nu și mesajul.

Spunea că acceptarea și înțelegerea de felul acela nu erau de ea, pentru că ea este o persoană tranșantă și melodia îi transmite doar un soi de goliciune.

Un foarte bun și drag prieten, care din nefericire experimentase situația de a fi înșelat, considera amanta un om de nimic și o asemuia produsului de cofetărie inventat de turci, acel dulce cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon și diferite substanțe aromatice și prezentat de obicei în cuburi mici.

O alta prietenă FB a venit în susținerea mesajului cântecului cu una din fotografiile unei serii renumite, făcute în cadrul unui interviu despre un trib încă existent.

În fotografie câteva femei din trib stăteau de vorbă la marginea unui foc.

Drept legendă, un text aducea lămuriri referitoare la subiectul discuției purtate la căldura focului.

Astfel aflăm că cea de-a doua soție, care era geloasă pe a treia nou apărută, îi cerea primei soții detalii referitoare la felul în care aceasta s-a simțit atunci când el a adus-o acasă pe ea.

Prima soție i-a răspuns că din acel moment singura ei preocupare a fost bunăstarea soțului și-atât.

Doamna care a postat fotografia a explicat că în acel trib femeile erau preocupate doar de perpetuarea speciei iar bărbații considerați respectabili erau cei capabili să întrețină și să aibă grijă de întregul trib.

Discuțiile au fost mai ample și foarte interesante, dar n-aveau nicio legătură cu lacrimile mele, care s-au vărsat dintr-o cu totul altă cauză.

Nu știu ce a dorit să transmită autorul melodiei, știu doar că am simțit o  imensa compasiune - compasiunea celei înșelate, a cărei bunătatei m-a copleșit până la lacrimi.

Compasiunea e iubirea supremă.

Ea nu ține cont de limitările minților noastre, trece dincolo de ceea ce ne pare nouă că deținem și transcede iluzia egoului care e mare, tare și are.

A' meu, a ta, a' nostru, a' vostru... reprezintă doar marea păcăleală a egourilor noastre, nimic mai mult.

Toți suntem iubire și suntem ai Lui.

Iar când îți dai voie să fi liber de judecăți și prejudecăți poți experimenta iubire și compasiune față de orice ființă în suferință, oricum s-ar numi ea, oricine ar fi și oricare ar fi rolul pe care ea îl are de jucat în viața ta...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

REVELION 2015

Oriunde ai merge și oriunde ai petrece această trecere simbolică între ani, te invit să nu uiți să-ţi petreci Revelionul în inima ta...

Acolo lumina artificiilor sentimentelor, sufleurile de gânduri frumos dichisite, bezelele colorate ale emoţiilor, șampania franțuzească a bucuriilor împărtăşite cu cei dragi, parfaitul cu frișcă a trăirilor mereu proaspăte sunt toate all inclusive și costă doar o picătură de conștiință.

În seara asta, oriunde ai fi și oriunde ai merge, te rog nu te îndepărta prea mult de inima ta... fiindcă noi cei care locuim aici, în ea, să nu-ți ducem prea tare... dorul...

Un Revelion Sublim să ai! Tu și tu și tu și tu.... dar mai ales.... tu...

Lumea de dincolo de ochelarii de cal

Există și o lume care așteaptă cuminte să o "vedem". E lumea din spatele ochelarilor de cal, pe care ne încăpățânăm să o ținem departe.

Trăim într-o lume de vise și visăm.

Visăm vise despre vise și uneori ne pare că le atingem cu mâna.

Nu o dată ne batem cu pumnul în piept și ne lăudăm că urmărindu-ne visele cu stoicism, cu perseverență și cu un scop bine ales, până la urmă le vedem şi îndeplinite.

Posibil... Totuși, atâta vreme cât un vis se materializează înseamnă că noi încă dormim.

Dormim cu ochii larg deschiși povestind cu glasul rațiunii vise.

Și totuși...dincolo de ochelarii de cal care favorizează somnul mai există o lume...

O lume fără vise de îndeplinit...o lume în care totul e posibil şi în care avem deja totul neavând nimic şi nemaiavând nevoie de nimic.

O lume fără limite, fără metafore, fără etichete, liberă de atașamente, de dorințe și de... vise...

Lumea de dincolo de vise... 

Să îndrăznim să privim dincolo de ochelarii de cal... înspre ea.

Iar ea ne va deschide încet-încet drumul înapoi ... către noi...


Oana Denis Rotariu

Magic

Magic e un gând ce te duce dincolo de propria imaginație și te lasă acolo.

Ce a vrut să spună poetul

Câteodată, sau de cele mai multe ori, ceea ce a vrut să spună poetul e cu totul diferit de ceea ce interpretează cititorul.

Citisem pe undeva că fiecare e responsabil doar pentru ceea ce spune nu și pentru ce pricepe celălalt.

Perfect adevărat.

Fiecare interpretează ceea ce citește doar prin propriile percepții și doar de la nivelul lui de conștiință, cultură, educație, experiență...

Îmi amintesc cum acum ceva vreme am vrut să-i arăt recunoștință unei prietene FB.

M-am trezit de dimineață cu vreo jumătate de oră mai repede și am căutat o imagine mai sugestivă pentru a o posta alături de câteva cuvinte frumoase, pe care le voiam meșteșugit alese.

www.card-photo.com

Am găsit o fotografie care mi-a picat pe suflet - era cu două flori crescute din aceeași tulpină - păreau a fi în tandem. 

Simbolistica imaginii mă trimitea cu gândul la prietenie, la comuniune de gânduri, simțiri....

Am postat-o la ea pe perete și m-am grăbit la serviciu.

Toată ziulica persoana respectivă m-a surprins cu postările ei de mesaje tăioase și amare.

Ceva nu mi s-a părut în regulă, dar nu știam exact ce.

Când am ajuns acasă am contactat-o printr-un mesaj privat. 

Era teribil de afectată și de supărată pe mine pentru faptul că am postat o fotografie cu doar două flori, fiindcă florile în număr par sunt asociate morții în tradiția noastră populară.

I-am explicat fără sorți de izbândă care a fost intenția mea. Am fost întrebată dacă nu-mi pare rău pentru ce am făcut.

Am stat bine și am căutat răspunsul în mine. Nu, nu-mi părea rău. Nu făcusem nimic pentru care să-mi pară rău. Nu mă simțeam vinovată de nimic, cu atât mai puțin de tiparele moștenite sau dobândite de care se agățase creierul ei.

Intenția mea fusese cu totul alta.

Eram liniștită, calmă și simțeam o compasiune extraordinar de mare față de acea ființă.

Și cu sinceritatea-mi caracteristică i-am răspuns că NU.

Cred că știți și voi expresiile: ”Drumul spre Iad e pavat cu bune intenții” și ”Niciun bine nu rămâne vreodată nepedepsit”.

Intenția mea fusese de a-i arăta recunoștință, afecțiune, compasiune... De ce și pentru ce? Pentru ca acea persoană să se simtă prețuită, pentru ca acea ființă să aibă un sentiment de bine.

Și pentru a suta mia oară mă întreb: de unde aroganța că știm ce e mai bine pentru celălalt? Pentru numele lui Dumnezeu, cum putem să știm ce e bine pentru el?

Niciun bine făcut nu rămâne nepedepsit pe bună dreptate. Se pedepsește aroganța egoului căruia îi pare îndreptățit  a crede că e în măsură să știe ce e bine pentru celălalt.

Mi-am însușit lecția și am mers mai departe. Așa e viața...plină de lecții.

Persoana respectivă nu mi-a mai vorbit de atunci... I-am respectat decizia.

E dreptul ei să caute vinovați și vini în exterior. E lecția ei să arate cu degetul în oglindă, ori de câte ori are nevoie.... până se vede...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Cer cu suflet

Cu brațele privirilor

Am înghesuit luna

Și am îndesat-o

Cu cer cu tot...

În suflet...

L-am atârnat apoi

Frumos de stele...

Ca cerul să poată 
Cuprinde în sfârşit

Toate dorurile mele...

Lacrimi și mărgăritare

Doamne,

Dă-mi voie ca astăzi să așez la picioarele tale lacrimile mele pline de recunoștință!

Fă din ele mărgăritare și apoi vinde-le și cumpără hrană săracilor.

Poate îți rămâne și de o haină albă Pământului - să-l învelești în ea...

 

Și așa nimeni să nu mai sufere de frig sau de foame vreodată.

Astăzi,Doamne, Fă-ne pe toți să simțim și să vedem darul Tău de iubire și lumină!

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Abandon

Renunț.
Am obosit de gânduri
Și de ideea de tine.
Te las.
Mă strecor în lume,
Departe de mine.
Plec.
Te sărut, te simt,
Te cuprind și ... mi-e bine.

”Precum în Cer, așa și pe Pământ...”

Te dezbraci de haine, de metehne, de idei.

Te lepezi de tine... și te uiți în sus sperând în taină ca El să Te vadă.

Lumina stelelor te spală din vârful creștetului până-n tălpi.

El pare atât de departe, atât de Sus...

Te gândești să-I vorbești, să-I spui ce te doare, să-I mulțumești, să-I mărturisești cât de mult Îl iubești.

Te codești o clipă și apoi te auzi vorbind în gând: ”Doamne, dacă ești acolo arată-mi un semn.”

Cerul e plin de stele, care mai de care mai strălucitoare și-ți pare că una strălucește mai tare și că-ți arată semnul divin.

Nici n-apuci să duci bine gândul până la capăt că altă stea strălucește mai  aprins, apoi alta mai alb...

Nu... nu e ăla semnul...

Și fiind cu o secundă mai înțeleaptă rostești: ”Doamne dacă ești acolo arată-mi un semn, dar Fă-mă să-l și văd, Te rog!”

Noaptea e albastră, cerul e sus și e rece, briza mării tandră, catifelată o simți alunecând mătăsos pe trup.

O pală de vânt cald îți atinge, în dreptul inimii, pieptul.

Pare un semn. Inima-ți bate cu putere, sufletul se expandează departe, până dincolo de capătul zărilor...

Mai privești odată în sus, apoi adânc în tine.

Noaptea din tine se face zi... și-L vezi, și-L simți și copleșită de recunoștință plângi.

El e acolo sus când privești către stele și aici cu tine când privești spre Pământ, înspre tine...

”Precum în Cer, așa și pe Pământ...”

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

E nevoie să plouă

E nevoie să plouă peste noi.

E nevoie de furtuni de emoții, de taifunuri de sentimente, de tunete de senzații, de fulgere și străfulgerări de conștiință...

E nevoie de liniștea de după furtună.

Niciodată liniștea de după furtună nu e la fel ca cea de dinaintea furtunii.

Liniștea de dinainte e grea, e apăsătoare, e insinuantă, e neliniștită, e tensionată...

Cea de după e liberă, e eliberatoare, e reconfortantă... e...

E nevoie să simți ploaia pe pielea ta, e bine să treci prin furtună - ca să poți să faci diferența dintre ele...

Dacă ești prins în vârtejul emoțiilor tale... bucură-te!

Afundă-te în el cât de adânc poți.

Nu te zbate să te ridici la suprafață - riști să fii azvârlit înafară și făcut bucăți.

Mergi odată cu vârtejul, în același sens cu el.

Pipăie-l, învață-i dansul, mișcările, simte-i strategia, învață-i jocul – doar așa vei putea ieși întreg din el.

Întreg și mult mai înțelept...

Fii ca și Dorothy în Țara Minunilor... 

Numai că în jocul cosmic tu ești minunea...

 

O minune în viața ta...

Gând nevisat

Între vise locuiește

O lume de stele
Și-un gând nevisat
Rătăcit printre ele...

www.card-photo.com

Iarnă în suflet

Fulgi de suflet
În iarnă…
Lacrimi cristalizate
De amintiri albe
Rămase nescrise
Între noi.

Așteptările limitează și îngrădesc...

Tot spun că viața ne învață dar nu spun și cum.

Tot spun să că e bine să ne întoarcem cu fața către noi și nu dau niciun exemplu.

Azi mi-a venit ideea de a vă povesti o situație oarecare a vieții mele.

Îmi cer scuze că m-am luat drept exemplu și pentru banalitatea celor povestite, dar nu știu să explic decât ceea ce experimentez ...altfel nu face sens nimic pentru mine...

În una din zilele din săptămâna trecută mi-am propus să-mi cumpăr o geacă de iarnă - mă săturasem de cea veche.

Și cum mintea râșnește gânduri încontinuu, în timp ce conduceam înspre serviciu îmi vin în gând întrebările: ”Oare ce fel de geacă să-mi iau? Ce culoare? Să fie mai scurtă sau mai lungă?”

Și cum mereu mă privesc ca în oglindă și-mi studiez toate gândurile și mișcările, îmi dau seama că nu gândesc bine deloc.

Realizez că dacă îmi setez ca intenție să cumpăr un anume fel de haină, de o anumită culoare și un anumit tipar pot trece pe lângă cea cu adevărat  potrivită mie și să n-o observ.

Și asta doar fiindcă e de altă culoare sau alt model față de cel proiectat în mintea mea, dinainte de a merge la cumpărături.

Ai să-mi spui că oricum le observ și pe celelalte.

Așa este. Le observ pe toate, dar nu le acord niciuneia atenția mea, de ca și cum aș fi un orb dotat cu vedere.

Așadar, gândesc în continuare, care va să zică așteptările ne limitează și ne îngrădesc toate opțiunile.

Și așa facem cu toate situațiile din viața noastră.

Viața ne învață. 

Se străduiește din răsputeri să o facă, după cum bine observăm, chiar și atunci când ne trimite să ne cumpărăm de îmbrăcat.

Totul e să găsim lecția din fiecare situație. Totul e să stăm cu ochii larg deschiși... și să nu dormim...

Posibilitățile vieții sunt infinite...doar noi ne încăpățânăm să ni le limităm.

Fiindcă cică în asemenea fel ai avea viața sub control....

Nimic mai neadevărat...


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Nimic bun... pentru tine...

Uneori, ceea ce vrea să ne facă viața să pricepem nu face niciun sens pentru noi.

Zic uneori, de fapt e de cele mai multe ori.

Ochii noștri văd doar ce poate mintea să înțeleagă, iar mintea pricepe doar ceea ce-i dictează aroganța egoului ridicată la literă de lege, sau de adevăr suprem și de netăgăduit.

De câte ori am auzit expresia: ”așa sunt eu și nu am ce face!”

Ei bine în aceste condiții într-adevăr acele persoane nu vor mai avea ce face, fiindcă singure își limitează toate oportunitățile.

Și culmea e că totuși se străduiesc în continuare și din toate puterile să facă.

Și chiar fac.

Fac în așa fel ca în mersul lor în contra vieții să amplifice toate evenimentele și toate situațiile întâlnite și să le dea o conotație negativă pentru a li se alimenta iluzia unei false importanțe de sine.

Aduc în toate acele ipostazele ale vieții o cantitate enormă de negativism, de ranchiună, de urât și angrenează cantități uriașe de energie negativă doar pentru ca să-i dea egoului importanța cuvenită.

Iar apoi obosesc, disperă, li se pare că le e greu și că duc o viață imposibil de suportat.

Și chiar duc o viață imposibil de suportat – viața pe care au ales ei înșiși să o ducă.

Poate că dacă am putea să facem un experiment în care doi gemeni aproape identici ar fi puși să treacă prin aceleași situații de viață, unul cu atitudinea ”așa sunt eu și nu am ce face”, iar celălalt cu atitudine pozitivă și deschisă, capabil să găsească și partea bună sau lecția din fiecare eveniment prin care trece...cei în cauză ar putea să vadă diferența...

Dar șansele sunt minime. Chiar dacă ar vedea și ar înțelege... tot nu le va ține mult...

De ce? Fiindcă e mult mai importantă vanitatea, orgoliul și ideea că faci ceva când de fapt nu faci nimic...

Nimic bun... pentru tine...

Noblețea unei sincerități gentile

Orice femeie ajunsă la un anumit nivel de maturitate presupune că un bărbat, aparent ajuns la același grad de maturitate ca și ea, ar trebui să știe ce așteptări are domnia sa de la el.

Doar că presupunerea domniei sale e complet irelevantă și total lipsită de fundament.

Oricărui bărbat cu o anume experiență de viață i se pare că știe exact ce a vrut să insinueze o anumită doamnă sau domnișoară într-o anumită conjunctură sau ipostază a vieții lui.

Și e perfect justificat: doar i se pare.

Nici ele și nici ei nu sunt abilitați a judeca gândurile, reacțiile, simțirile, așteptările, visurile sau strategiile celorlalți oricât de multă maturitate, înțelepciune sau experiență ar putea avea.

Unul din citatele mele preferate este cel al lui Erich Maria Remarque care spunea că ”Rațiunea îi este dată omului pentru a-şi putea da seama că nu-i serveşte la nimic”.

Perfect adevărat. Acesta e într-adevăr rostul rațiunii, aceasta e adevărata ei menire.

Nu servește la nimic să presupunem că știm ce a vrut celălalt de lângă noi să spună sau să facă într-o anumită conjunctură, pentru că îl vom judeca doar prin prisma gândurilor și din perspectiva rațiunii noastre.

Care gânduri? Acele gânduri care ne proiectează pe ecranul rațiunii filme ale unor situații sau evenimente similare, deja trăite de noi.

Doar că celelalte persoane peste ale căror intenții sau judecăți așezăm filtrul gândirii noastre s-ar putea să nu știe nici cu spatele despre ce e vorba în toate poveștile trăite de noi, pentru că ele au experimentat cu totul alte situații de viață decât cele prin care am trecut noi.

Și așa și unora și celorlalți ni se pare că știm exact tot ce ține de cei de lângă noi.

Dar nu știm. Doar ni se pare că știm?

O abordare corectă ar presupune multă deschidere și extrem de multă sinceritate.

Ar fi frumos și benefic să putem să ne întrebăm unii pe ceilalți despre ce anume am gândit, simțit sau așteptat unii de la alții  în anumite situații .

Și ar fi minunat să câștigăm libertatea de a răspunde cu sinceritate tot ce suntem întrebați de oricine și despre orice.

Da, cu sinceritate.

Dar cu o sinceritate gentilă, cu acea sinceritate care să țină cont și de sentimentele celorlalți.

Spusă cu brutalitate chiar și o declarație de dragoste poate să sperie.

Sinceritatea trebuie să aibă și ea o anumită delicatețe, o anume eleganță și o atare noblețe.

Până la urmă și sinceritatea are nevoie de o anumită atitudine spre a fi interpretată corect.

Ajunși la un anumit nivel de maturitate sau de experiență ar fi bine dacă am știi să renunțăm la rațiune în favoarea intuiției și la orgoliile inutile și lipsite de sens în favoarea sincerității.

Și ar fi de apreciat  dacă am putea avea mai multă încredere în capacitatea celorlați de accepta și adevărul nostru, exact așa cum cum este el: nud, corect, cinstit, expus elegant și așa cum se cuvine...

Progresul nu presupune să mergem înainte ci să ne oprim

Uneori, progresul nu presupune să mergem înainte ci să ne oprim.

Nu să ne oprim pentru a bate pasul pe loc ci pentru a privi înspre noi, pentru a conștientiza că suntem, pentru a simți cine suntem și din ce suntem plămădiți.

Progresul nu înseamnă numaidecât acțiune... ci contemplație, introspecție...

Sper să facă sens și pentru tine înțelesul din spatele cuvintelor.

Deci ne pare că progresăm atunci când câștigăm mai mulți bani, când adunăm mai multă avere, atunci când capătăm mai multă putere, mai multă autoritate, mai multă recunoaștere.

Tot mai multă, din ce în ce mai multă...

Până când? Și ca să ce?

Ca să fim cei mai influenți, mai recunoscuți și mai apreciați oameni din cimitir?

Ăsta o fi sensul vieții?

Ăsta o fi rostul nostru pe Pământ?

Ne stabilim din ce în ce mai multe obiective, care mai de care mai înalte, care mai de care mai îndrăznețe.

Apoi ne facem planuri, strategii și ne zbatem ca apa de maluri să le ducem la îndeplinire.

Și le ducem până la capăt. Și ne reușesc. Și ni se pare că suntem mai merituoși și mai buni.

Dar oare chiar suntem? 

Oare chiar s-a meritat să călcăm peste cadavrele emoțiilor noastre gâtuite de orgolii și să bruiem întreaga armonie a Universului?

S-a meritat să irosim atâta energie și suflet pe apa sâmbetei?

Oricât de înalte ar fi zidurile palatului în care trăim, sufletul tot la gura unei sobe bătrânești ni-l odihnim cel mai bine.

Acolo ne vom întâlni mereu cu spiritele strămoșilor noștri care se uită cu drag înspre noi.

Oricât de strălucitor ar fi acel 4x4 din care am putea privi munții și cerul și apele, tot va trebui să descălecăm la un moment dat și să intrăm cu tălpile sufletelor goale prin pădure pentru a simți cum freamătă firea.

Și-atunci când descălecăm vom fi întotdeauna toți la fel. 

Dezbrăcați de conturi în bancă, dezbrăcați de închipuiri și liberi.

Nimeni nu spune că nu e bine să avem bani, sau renume, sau putere.

Le putem avea nu doar pe unele ci pe toate la un loc.

Dar să nu dezvoltăm față de ele atașamente, să nu investim în ele toată energia și atenția noastră.

Progresul nu presupune să alergăm mereu înainte fără a ști cu-adevărat pentru ce... dar fiind atât de ignoranți încât să ni să pară că ducem pe umeri bunăstarea lumii.

De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, pentru a progresa e nevoie doar să ne oprim într-un loc. 

Așa cum bine spunea Sfântul Arsenie Boca:

”Oprește-te! Atâta tre' să faci, să te oprești. Să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare și să-I mulțumești că ți-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și acolo, acolo, în liniștea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și vei deveni ce-ai fost cândva iară.”