Ei bine, ieri mi-am luat o grămadă de lecții de la viață.
Am învățat (pentru a nu ştiu câta oară) că părerile pe care și
le furnizează mintea, de cele mai multe ori sunt neadevărate.
Iar noi ne luăm după aceste păreri şi ne traumatizăm şi
schimonosim sufletele şi viețile în fel şi chip.
Am mai învățat că oamenii merită luați câte o dată în
serios şi crezuți pe cuvânt, chiar dacă îți prezintă
adevăruri sub formă de glumă.
Unii dintre ei aşa ştiu să vorbească ca să ne menajeze
sentimentele - noi suntem cei nerecunoscători.
Am mai învățat despre mine că încă nu m-am dezobişnuit de tot să
bodogănesc despre orice, în gând şi nu numai - tot învăț şi tot uit că e
mai bine să tac.
Şi bine ar fi să mai determin şi mintea să mai tacă şi să nu mai
dea sfaturi la toată lumea de ca şi cum eu, sau mai bine zis ea, ar deține dintotdeauna
adevărul suprem - el şade în altă parte, departe de mintea şi ne la îndemâna
omului.
Mda... Lumea merită iubită, nu bodogănită...
Asta ar putea fi una dintre diferențele dintre armonie
şi dizarmonie... şi una dintre concluziile la care am ajuns încă o dată, ieri.
Doar mintea îmi dă impresia că port adevărul şi greutatea lumii
pe umerii mei - de fapt lucrurile stau exact pe dos... şi ar trebui să pup
Pământul în fiecare zi, că are bunăvoința să mă rabde şi să
mă susțină...
Gândurile ar fi bine să le cobor pe toate în inimă şi de acolo
să împrăştii numai iubire...
Iar dacă pot,
găsesc sau reuşesc să fac rost de undeva... să împrăştii tot de acolo şi un pic
de ... lumină...
