Într-o seară m-am uitat împreună cu soțul meu la M.A.S.H.
E un film aparent relaxant, care nu pune multe probleme
la vizionare.
Nu necesită să-ți storci creierii spre a intra în puțul
gândirii scenaristului, sau artificii suplimentare ale minții pentru a dibui ce
anume au regizat cei din spatele camerelor de filmat spre a putea înțelege
rostul sau semnificația celor transmise.
E un film aparent ușurel, plin de umor fin, de calitate,
care dacă-l transcezi reușești să identifici cruda realitate a razboiului din
Coreea. Prezentată altfel, nu stiu câți dintre noi ar putea-o sau ar avea chef
sa aibă acces la astfel de cunoștințe.
În general, preferăm să nu știm anumite lucruri, să
funcționăm pe principiul ”ce nu știm nu ne afectează” și asta dintr-un spirit
acut de conservare.
Într-adevar, unii dintre noi sunt mai sensibili, mai
labili și nu pot face altfel, în scopul supraviețuirii.
Dar viața, înțeleasă așa cum trebuie, nu se referă numai
la supraviețuire. La un nivel mult mai subtil ea înseamnă cu totul
altceva.
Suntem lăsați pe Pământ să experimentăm, să cunoaștem, să
simțim, să trăim...să iubim...
Uneori, a trăi presupune și multă durere, dar fără de
această durere n-am înțelege nimic. Durerea transformă, dar nu de fiecare dată
în bine, depinde ce decidem să facem cu ea, depinde de felul în care ai ales
s-o folosești.
Citeam undeva ca pragul dintre plăcere și durere e ca un
fir de păr. Ce e drept și atunci când iubim pătimaș resimțim sentimentul de ca
și cum ar fi un pic, sau mai mult dureros, intensitatea trăirii e în funcție de
aluatul din care am fost plămădiți - așadar înclin să cred că e ceva adevăr în
ceea ce s-a scris.
Astea fiind spuse, să revin totuși de unde am plecat,
adică la M.A.S.H. și să vă explic ceea ce m-a impresionat în primul din cele
două episoade de aseară.
Fiecare episod te mișcă și te relaxează in același timp,
de fiecare dată.
Personajul principal al filmului, Hawkeye Pierce, e un
tip aparent flecar, dar de o seriozitate dusă la impecabil în ceea ce privește
meseria de doctor, care ocupă primul loc în viața și inima lui.
În tot filmul el este prezentat ca fiind un tip aparent
superficial, afemeiat și lipsit de sentimente și scrupule.
În episodul de care vă povestesc, această mască a fost
lăsată să cadă și am putut face cunoștință cu omul vulnerabil Hawkeye și nu cu
doctorul Pierce.
Ironia folosită drept scut de protecție a fost lăsată să cadă
atunci când a apărut în unitate iubirea vieții lui, care-l părăsise cu mulți
ani în urmă, fără nicio explicație și care-l părăsește pentru a doua oară și
din aceleași motive și în episodul de aseară. Aflăm ulterior că l-a părăsit din
pricina faptului că se săturase ”să stea mereu pe bancheta din spate, în timp
ce meseria lui ocupa mereu locul din față”.
Oare câți dintre noi nu facem la fel?
Oare câți dintre noi uităm să ne trăim viețile și ne
risipim toată energia pentru joburi, bani, succes, faimă?
Oare câți dintre noi nu uităm sa lăsăm la ușa serviciului
problemele de acolo și venim cu ele acasă?
Oare câți dintre noi nu ne gândim că vom face anumite
lucruri abia după ce ne vom asigura un anumit statut social și un anume confort
financiar, care se dovedesc a fi încontinuu insuficient consolidate sau
inconsistente și nu facem altceva decât să amânăm cu bună știință să trăim?
Și ajungem să recunoaștem, la un moment dat, care poate
să fie relativ tardiv, că de fapt am trăit o viață întreagă clădind ziduri
inutile în noi și în jurul nostru amânând să trăim cu adevărat.
Și conștientizăm, dacă avem noroc, la fel ca și
personajul principal din M.A.S.H., că toată viața noastră am tânjit de fapt
după iubire.
Hawkeye Pierce întrebat fiind la finalul episodului de
prietenul lui B.J. cum suportă pierderea, a răspuns: ”O să supraviețuiesc! A
mai plecat și altă dată. Ce mă deranjează e că niciodată nu pleacă de tot.”
Sublim, nu-i așa?
Hai să ne amintim mereu că NU suntem într-un program de
supraviețuire și să nu mai amânăm să trăim!
Să privim viața cu mai mult curaj, nădejde și încredere
în Dumnezeu!
În fond și la urma urmei experiențele cele mai frumoase
sunt cele care tocmai ni s-au așternut la picioare.
